Astăzi
începe anul nou chinezesc, în zodia calului de lemn. Optimiştii spun că va fi
un an al victoriilor neaşteptate şi al romantismului, că se anunţă un an
excelent pentru afaceri, pentru improvizații, artificii și invenții, iar gurile rele spun că vor fi
scandaluri, violenţe, conflicte, explozii, deoarece lemnul e un material
combustibil. Anul Calului, spun cunoscătorii, va fi un an
prielnic pentru acțiuni concrete și pentru cei care leagă prietenii și se
căsătoresc. Nu ştiu câte căsătorii vor fi, dar botezuri sigur se anunţă multe,
cel puţin în cercul meu de prieteni.
Aşadar e timp de noi rezoluţii...
Ştiţi cum se spune: ziua bună se
cunoaşte de dimineaţă. Cred că e un mod sugestiv de a arăta obsesia pe care o
avem noi, oamenii de pretutindeni, pentru începuturi. În viaţă, ştie orice om
care a intrat în contact cu înţelepciunea populară, este important să începi cu
dreptul. Iar primul sfat pe care îl dă orice părinte copilului în prima zi de
şcoală este „ai grijă să fii luat de bun de la început“. Începutul are întotdeauna
o aură magică, vorba lui Matei Vişniec. Prima piatră de temelie a unui edificiu
se sfinţeşte sau este pusă într-un cadru festiv, iar inaugurarea se face cu
tăiere de panglică. Începutul e pur. Începutul e speranţă.
Pentru noi, care suntem pe alt
meridian născuţi, anul deja a început, deja a trecut prima lună din el, deja fiecare
dintre noi şi-a făcut un calcul.
Unii oameni au luat hotărârea să fie
mai activi, să scadă în greutate, să mănânce sănătos, să sară cu parapanta, să
se lase de fumat, să se apuce de scufundări, să meargă unde n-a mers neam din
neamul lor şi tot aşa. Întotdeauna e loc de un vis nou, de o dorinţă proaspăt
încolţită în ungherele minţii, de un imbold care nu te lasă în pace.
Eu? Nu sunt o fană înrăită a
rezoluţiilor de început de an, aşa că nici anul acesta nu a făcut excepţie. Cu atât
mai mult cu cât anul acesta a adus o luptă nouă pentru mine. Prima lună nu am început-o tocmai bine, să mă
exprim cât de dulce pot. Prima lună am început-o (de fapt, am continuat-o, ca să fiu mai
precisă) în zodia cancerului. Şi nu, nu mă refer la rac. Aşa că... Anul acesta
îmi doresc să trăiesc! Îmi doresc să îl termin! Pe el şi pe toţi ceilalţi care
vor veni...
Am văzut mai demult un film care se
numea Ruj roşu pentru zile negre, iar
fata de acolo, care lupta şi ea cu aceeaşi boală şi făcea şi trecea prin nişte
momente de disperare, zicea că, cu cât
îi va fi mai rău cu atât îi va fi fusta mai scurtă, tocurile mai înalte şi
rujul mai roşu. La început am zis că ăsta va fi şi modelul meu. Faza cu rujul
însă nu m-a ţinut, ca orice minune respectabilă, decât vreo trei zile. Apoi... a
dispărut rujul roşu şi au rămas doar zilele negre.
Nu vreau să dramatizez, ştiu (chiar
ştiu, vă rog să mă credeţi) că mă voi face bine, că nu voi muri (nu acum), că e
boală pe care foarte multe femei au avut-o şi o au, că e comună şi
plictisitoare şi nimeni nu mai tresare la un diagnostic de cancer, doar că sunt
om. Sunt om şi mă doare. Şi nu pot să o tratez ca pe o răceală şi nici să îmi
imaginez că pe vene îmi curge fericire purificatoare, oricât m-aş strădui. Şi
chiar dacă sunt veselă şi optimistă şi merg la lucru şi zâmbesc (chiar şi fără
ruj) şi sper că mă voi putea opera şi că totul va trece şi că va fi doar o
perioadă urâtă de povestit nepoţilor ca bravură de tinereţe, nu pot să trec cu
maximă uşurinţă peste perioadele în care abia mă adun de pe covoraşul cu
floricele din baie, nu pot să uit toate zecile de doamne pe care le întâlnesc
de fiecare dată, mereu altele, pe holul spitalelor, şi care fac chimioterapie
de doi, de trei, de patru ani...
Ştiu că între efervescenţa lui: „va
trece, sigur va fi bine, nu e atât de grav, acum sunt atâtea medicamente şi
atâţia doctori” şi convalescenţa celor n ani de chimio, cobalto, radio şi alte
terapii deloc floare la ureche, în care enorm de multe femei îşi
lasă/pierd/abandonează părul, genele, sprâncenele, unghiile, sânii, frumuseţea, timpul, optimismul,
anii, cu siguranţă adevărul este undeva la mijloc; cumva între agonie şi extaz.
Am văzut zilele astea imaginea asta
cu becul şi m-am regăsit atât de mult în ea.
Chiar atunci în primele zile, când
într-o zi am aflat diagnosticul şi a doua zi am şi început chimioterapia şi
toată lumea mă asalta cu zeci de informaţii, cu sute de sfaturi, iar eu stăteam
şi ascultam pasivă, de parcă povesteau despre viaţa altcuiva, buna mea prietenă,
Daniela, mi-a zis că a avut impresia că nu va apuca să mă vadă mobilizându-mă.
Dar cum, necum, asta e singura şansă, să poţi avea atâta putere încât să te
bagi singur în priză.
E drept că uneori e mai uşor dacă o
fac alţii pentru tine, să te ducă ei cumva pe braţe şi să facă ei ce e mai greu, e drept că uneori, chiar şi preţ de o microsecundă,
speri să fie doar o greşeală de diagnostic, e drept că uneori închizi ochii şi
speri să funcţionezi cumva, nu ştiu cum, aşa în stare de avarie, să nu fie
nevoie să te mişti, să faci sau să simţi ceva, orice, dar întotdeauna forţa
care te împinge, care îţi dă putere, care te aprinde, forţa aceea nebănuită stă
în tine.
Forţa aceea stă şi în mine, deşi se
mai ascunde, se mai piteşte, îşi mai ia concediu probabil, dar revine când am
nevoie de ea. Aşa că sper ca acesta să fie doar un prim episod (de folos poate şi
altcuiva) din lupta unei femei cu cancerul ei. Din lupta acestei femei.