sâmbătă, 31 mai 2014

un gând...

          Ce împletire de drumuri nebănuite! Cine ne-a purtat paşii? Cine s-a jucat cu noi, cum te joci cu pionii la şah? O coincidenţă, privită din afară, nu e decât "curioasă"; trăită, e năucitoare, te îngheaţă. Ce păianjen nevăzut a ţesut pânza asta, de care mă simt prinsă, de care nu mă pot dezlipi, orice aş face?
(Cella Serghi în Pânza de păianjen, plus alt citat)


marți, 27 mai 2014

Din nou acasă

        Astăzi împlinesc o săptămână de la operaţie. Nu că aş contoriza, deşi de când am început chimio, îmi tot împart timpul în răstimpuri de câte 3 săptămâni...
        A decurs totul bine, fără niciun fel de incident. M-am internat marţi dimineaţa foarte devreme, mi-am făcut analizele chiar înainte de internare şi apoi  m-am întâlnit cu medicul pentru o consultaţie rapidă, după m-am dus pe secţie unde am fost luată în primire de o asistentă-sefă şi de mai mulţi medici rezidenţi, plus un medic extrem de drăguţ, care s-a ocupat extrem de mult de mine, de zici că îi eram soră, nu alta.
         La 12 am intrat în operaţie, iar la 13.30, eram deja adusă în salon. Abia mai târziu, discutând cu o prietenă care zicea că ea înainte de operaţie plănuise deja cu soţul ce avea de făcut cu organele ei în cazul în care se impunea acest lucru, mi-am dat seama că eu de fapt am mers spre operţie foarte senină, fără niciun gând negativ, fără nici cea mai mică urmă de rămas-bun, fără să mă gândesc nicio secundă, în timp ce mergeam spre blocul operator împreună cu una dintre infirmiere, că nu m-aş putea întoarce.
        În ziua aceea am dormit mult, nu am avut voie să mă mişc deloc, nici să mănânc nimic.
        A doua zi mi-am revenit foarte bine, am avut un scurt moment în care am ameţit şi am vomat, urmare a anesteziei totale, dar foarte repede am fost pe picioare. Am constatat că aveam două tuburi de dren şi chiar am aruncat o privire fugară spre operaţie, când mi-a fost schimbat pansamentul, deşi doamna asistentă m-a sfătuit să nu mă uit, să nu mi se facă rău. Nu mi s-a făcut, iar după aceea m-am tot uitat. Deocamdată nu m-am privit în oglindă, oricum sunt încă plină de pansamente, nici nu aş avea ce vedea mare lucru, dar aşa, cât am putut vedea de sus în jos, m-am putut privi fără să mă bocesc sau să mă cuprindă jalea şi fiorul.
        Revenind la prima zi de după operaţie, m-am mişcat încă de dimineaţă şi am avut liber la orice. Mă rog, nu chiar la sporturi extreme, dar am putut mânca, merge la baie, plimba şi mişca uşor mâna din a cărei axilă mi-au fost luaţi ganglionii. Asta a fost una dintre fricile mele mari, că nu am să-mi pot mişca mâna, mai ales că e mâna dreaptă şi mai ales că mi se spusese (e adevărat, nu de către medic) că nu am să o simt deloc, că o să trebuiască să o mişc cu cealaltă mână, că ea îmi va fi străină. Dar nu a fost aşa, chiar de la primele momente în care am fost conştientă am observat că pot să-mi mişc degetele şi pumnul. De a doua zi am început gimnastica recuperatorie, cu un set de 12 exerciţii uşoare.
         Duminică mi-a fost scos unul dintre tuburi, în care se colecta mai puţin, iar luni am fost lăsată acasă. Încă am firele, un tub de dren şi trebuie să merg tot la două zile în spital pentru a fi pansată.
         În spital a fost mai mult decât bine. E adevărat că nu sunt prea pretenţioasă din fire, dar nici nu am avut niciun motiv de plâns. A fost curat şi plăcut, iar lucrul cel mai important e că toată lumea ţinea la tine ca şi om, preţuia omul, iar nu clădirea şi pereţii. În sensul în care confortul psihologic al pacientului era pe primul plan, erau lăsaţi aparţinătorii să stea oricând şi oricât cu pacientul şi nu cum se întâmplă în alte părţi (materniate de ex, dar nu numai) unde sunt mai importante hălăţelele, botoşeiii, coridoarele  proaspăt spălate, decât faptul că  bolnavul este singur şi fără niciun sprijin, iar nimănui nu pare a-i păsa de asta.
        Am nimerit într-o cameră răcoroasă, aşezată în dreptul unui copac bătrân, spre grădina botanică, fapt extrem de important în zilele astea călduroase. Am fost doar două doamne în cameră, am avut televizor şi frigider, baie în cameră şi duş. Tot eram întrebată de vizitatori dacă aia e rezervă sau nu. Habar nu am, acolo nimeni nu a pronunţat cuvântul rezervă, doar salon, iar cele trei saloane pe care eu le-am văzut, arătau toate la fel, deşi am auzit că erau saloane şi în care erau 3 persoane.
       Iar apropo de vizitatori, pe lângă familie şi prieteni, am avut surpriza de a primi nici mai mult nici mai puţin de 25 de copii o dată, copii care au fost extrem de drăguţi şi mi-au umplut inima de fericire. Nu doar inima ci şi pervazul, de desene pe care toată lumea care intra în salon le admira. Aveam nişte asitente care de fiecare dată când veneau se uitau să vadă ce desen am  mai primit ( că şi ale mele moţate s-au întrecut în desenat).
       Iar dacă tot le-a venit rândul asistentelor, infirmierelor, femeilor de servici, vreau să spun că eu nu am mai întâlnit nicăieri oameni atât de drăguţi, oameni care să te facă să te simţi în fiecare moment om şi nu orice altceva, cum din păcate se întâmplă în atâtea alte spitale. Aici fiecare în parte a fost fără cusur.
        Acum sunt acasă şi-s bine. Mulţumesc tuturor pentru toate gândurile voastre bune şi pline de iubire şi de grijă. Domnul să vă aibă în pază şi pe voi şi căsuţele voastre!

P.S.: Toată postarea asta lungă cât o zi de post am scris-o cu mâna mea şi mai am, evident, dureri, dar sper să nu fie veşnice. :)

marți, 20 mai 2014

Jurnalul unei femei simple



Pentru astăzi (data/ora) - 19 mai, destul de târziu, aproape spre 20, dar am emoţii şi încă nu mă dau dusă la somn.
 Afară ... e plăcut.
 Mă gândesc ... la o mulţime de lucruri. În sfârşit, după toată chimioterapia, a venit şi momentul operaţiei. Dacă totul merge bine, mâine mă voi interna şi tot mâine mă voi opera. Am o mulţime de emoţii şi de gânduri, recunosc, dar doar emoţii, nu îmi este teamă.
 Invăţ ... cum să fac faţă situaţiei şi cum să nu mă las dusă de val. Iau fiecare lucru aşa cum vine, rând pe rând, încerc să nu mă gândesc prea departe. Prima dată sper să fie bine operaţia, apoi mă voi concentra pe recuperare.
 Sunt recunoscătoare pentru ...  că mereu mi se întâmplă şi lucruri bune, deşi la început am fost destul de sceptică...
 Vreau ... să treacă totul cât mai repede şi cât mai bine, să mă refac şi să mă întorc sănătoasă acasă la fete.
 Ce mai mesteresc ...  nimic, doar mi-am pregătit bagajul.
 Ascult ... respiraţia fetelor care dorm
 În casa ... e linişte.
În viitorul apropiat... probabil nu voi putea scrie o vreme aici, pentru că nu îmi voi putea mişca mâna dreaptă, dar mă voi strădui să mai dau câte un semn de viaţă.
 Aici este o imagine de la balul de sâmbătă la care am fost cu soţul şi cu Paula, fotografia surpizând şi muşcate la fereastră, aşa cum îmi place mie. Pentru amândouă a fost primul bal de acest fel.


 

O săptămână cât mai bună să avem cu toţii!

luni, 19 mai 2014

Noi si Danone

        Mie îmi place laptele. Nu sunt chiar o împătimită, adică nu fac parte chiar din categoria aceea care nu poate trăi o zi fără lapte, dar pot spune că am fost o consumatoare fidelă. De câteva luni, eu personal nu mai consum lapte, nici alte produse de origine animală, dar dacă îmi este sincer dor de ceva, nu de carne mi-e dor, ci de lapte şi de brânză. Fetele însă consumă în continuare lăpticul lor. Pentru ele suntem abonaţi de la o doamnă din apropierea oraşului, care are grijă să ne primim mereu acasă laptele bun şi proaspăt.
        Dar cu toate că ne străduim să procurăm laptele doar de la mama lui de-acasă, recunosc că încă mai avem unele "abateri delicioase". Unele dintre acestea sunt iaurturile Danone, mai precis Danonino,
 pentru care avem o slăbiciune, datorită multelor campanii care mai de care mai atrăgătore. E suficient să arunci o singură privire spre frigider, ca să constaţi cu mare uşurinţă că, în ultimii mulţi ani, nu am ratat nicio campanie în care au fost implicaţi magneţii. Dar cum şi Nutriday-ul a avut recent linguriţe colorate, evident că nici pe acelea nu le-am ratat.
         De ce scriu despre Danone? Pentru că au împlinit nu de mult 15 ani pe piaţa de la noi. Pe danone.ro puteţi intra şi citi despre drumul laptelui, calitatea laptelui, 3 mituri despre iaurt sau orice altă rubrică care vă face cu ochiul. Mie partea cu miturile mi-a plăcut, că la câte poveşti circulă despre câte grozăvii e posibil să fie în iaurt, conştientizezi că s-a indus aşa o frică de a duce la gură o banală linguriţă de iaut şi dintr-un simplu aliment s-a transformat într-o adevărată legendă urbană.
        Dar mai bine îi vizitaţi şi vedeţi că au acum o campanie prin care puteţi câştiga suficiente iaurţele care să vă astâmpere pofta.

duminică, 11 mai 2014

La 9 ani



Draga mamei,

            Mă tot uit la tine, de fapt, toată ziua m-am tot uitat la tine şi tot nu-mi vine a crede că ai 9 ani.
            Când au trecut 9 ani?
            Când şi prin ce miracol te-ai transformat din boţul acela mic de carne care încăpea în şi pe burta mea, din “sticla aceea de suc din care se luase un pahar”, în domnişoara aceasta atât de frumoasă, elegantă, deşteaptă şi sensibilă?
             Iubita mea, eşti cel mai bun şi mai cuminte copil pe care îl poate avea un părinte. De când erai doar un ghem de celule tot citesc despre cum vei fi şi cum te vei dezvolta, dar de fiecare dată mi-ai depăşit întregul orizont de aşteptări. În ultima vreme am tot citit despre cât de mult se transformă copiii care au aceeaşi vârstă cu tine, copiii care merg la şcoală şi vin acasă cu tot felul de lucruri nu tocmai demne de o fetiţă (nu vreau să scriu chiar tot, nu de alta, dar nu vreau să-ţi dau idei străine). Aşa că am tot aşteptat, e drept că având inima cât un purice, de la grădiniţă la şcoală, din clasa I în clasa a II-a, să văd cum te vor afecta toate acestea pe tine. Dar, draga mamei, tu te dezvolţi extraordinar de frumos şi eşti acelaşi copil minunat din totdeauna.
            Nu ştiu câtă vreme vei fi aşa. Gurile rele (sau poate doar realiste) tot spun: aşteaptă să vezi peste 2-3 ani, aşteaptă până la adolescenţă, stai să vezi mai încolo, copii foarte cuminţi când sunt mici cresc rebeli şi adolescenţi de necontrolat. Scumpa mea, nu ştiu cum vei fi când vei fi mare, habar nu am în ce fel de adolescentă sau tânără te vei transforma, dar acum eşti o minunăţie de fetiţă, un copil de excepţie, cum nici în visele cele mai îndrăzneţe nu credeam că vei fi.
            Eşti isteaţă, cuminte şi ascultătoare, teribil de sensibilă, mult prea timidă, deşteaptă şi bună la matematică, eşti un model pentru mulţi copii care te cunosc, dar mai mult decât atât, eşti un model pentru sora ta.
            Îmi place de tine că tot timpul îi respecţi pe toţi, eşti atentă la dorinţele celorlalţi, pui mereu întrebări şi eşti curioasă, iubeşti pe toată lumea cu inima deschisă şi eşti cel mai creativ copil pe care îl cunosc personal. Tot timpul meştereşti câte ceva, ba singură, ba împreună cu tata, faci mereu câte o felicitare celor pe care îi iubeşti, desenezi sau inventezi chestii diferite ca dispozitivul de bătut beţe în pământ sau prototipul maşinii de teleportat obiecte mici făcută din hărtii de la bomboanele schocotof prinse pe un carton cu agrafele cu hello kitty (care, deşi se încăpăţnează încă să nu funcţioneze, sunt convinsă că va merge într-o zi)  cărora le adaugi mereu nota ta personală.
            Singurul lucru care nu-mi place e că în ultima vreme eu nu am putut să fiu mama care aş fi vrut să fiu şi pe care tu o meriţi cu prisosinţă. Am tot strigat la tine, deşi tu chiar nu meriţi, doar că eu nu am răbdarea de a te asculta până la sfârşit sau mă panichez, uneori peste măsură, de lucruri care nu sunt grave, dar care ar fi putut fi. Se pare că sufăr de un tot mai acut sindrom al drobului de sare, al acelui cum ar fi dacă… Dar, scumpa mea, nu ştiu dacă înţelegi acum, dar cu siguranţă vei înţelege când vei fi mare, eu tot pentru o simplă suspiciune, tot pentru nimic în aparenţă, dar probabil mai mult în esenţă, tot pentru dar dacă mai sunt acolo câteva celule, trebuie să îmi scot (sper că nu degeaba) un sân, aşa că sunt extrem de panicoasă şi mă sperie tot soiul de lucruri care nu ar avea în mod obişnuit de ce să mă sperie.
            Bineînţeles la toată situaţia asta contribuie şi multele medicamente hormonale pe care le iau, tot soiul de pilule care dau tot felul de reacţii ciudate, de la iritabilitate până la depresie şi schimbare de personalitate.  Bineînţeles, prietenele mele spun că nu trebuie să îmi fac griji, că oricât de nervoasă m-ar face, la cât sunt eu de calmă, acum de fapt abia devin normală. Dar, draga mamei mică şi cu sufletul fragil, eu nu vreau să fiu normală, eu vreau să fiu mama ta extrem de bună şi nefiresc de calmă pe care o ştii tu dintotdeauna.
            Aseară, în timp ce făceam cu Georgia tortul pentru tine, pentru fiecare lucru pe care îl făcea bine ea spunea: misiune îndeplinită. Ei bine, frumoasa mea, eu încă nu mi-am îndeplinit misiunea nici pentru tine, nici pentru surioara ta mai mică. De asta, deşi am avut perioade în care am trecut prin furcile caudine şi probabil că voi mai avea, nu voi înceta să lupt. Pentru că tu, iubita mea, tu şi surioara ta mică care te adoră, meritaţi o mamă. O mamă care să te crească aşa cu  vrea sufletul ei, o mamă care să se bucure şi să-ţi organizeze şi următoarea ta aniversare, dar şi nunta,  o mamă care să-ţi legene copiii ăia mici şi drăgălaşi la care tot visezi (deşi, crede-mă pe cuvânt, e cam repede pentru asta). O mamă de care nu am de gând (dacă asta va depinde vreodată de mine) să te privez, pentru că vreau zi de zi să mă uit în ochii tăi curaţi, pentru că vreau să vii mereu dimineaţa să te pisiceşti pe lângă mine, pentru că vreau ani mulţi de aici încolo să îţi fac pe 11 mai mici surprize împreună cu tata şi să îţi spunem:
            La mulţi ani, iubita noastră! Să creşti mare! Să fii mereu tu!
           

vineri, 9 mai 2014

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi (data/ora) - 9 mai, vineri după amiaza. Ziua Europei, Ziua Independenţei de Stat a României şi Victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial
 Afară ... e soare, frumos şi plăcut. Vreme numai bună de ieşit şi hoinărit.
 Mă gândesc ...că scriu tot mai rar pe blog, deşi iubesc acest lucru şi îmi place mult să mă relaxez aici, dar nu ştiu cum se face că tot din luni în vineri scriu.
 Invăţ ... că fiecare zi ne poate aduce ce nu ni se întâmplă altădată într-un an întreg..
 Sunt recunoscătoare pentru ...  că a fost o săptămână uşoară, în care multe lucruri s-au aranjat de la sine, cum probabil nu aş fi reuşit singură să le fac!
 Din bucătărie ... nimic spectaculos deocamdată. Am pus la dezgheţat un iepuraş, că vreau să fac o mâncărică rece cu ceapă.
 Cu ce sunt îmbrăcată ... în rochiţă neagră cu puţin mov :).
 Citesc ... o carte nouă.
 Vreau ... să avem zile frumoase, un weekend cât mai plăcut cu putinţă.
 Ce mai mesteresc ... eu nimic, doar soţul.
 Ascult ... radioul.
 În casa ... tocmai am făcut puţină ordine.
 Unul dintre lucrurile mele preferate ...  să gătesc pentru cei dragi.

 Aici este o imagine caldă şi domestică pe care m-am gândit să o împărtășesc, cu muşcate la fereastră, aşa cum îmi place mie:
Mai participă la acest proiect:
şi Niko
Un sfârşit de săptămână cât mai agreabil să aveţi!

luni, 5 mai 2014

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi (data/ora) - luni dimineaţă, plouă şi e urât; o vreme din aia de să nu dai afară din casă nici măcar un câine.
 Afară ... e frig. Ştiu asta deşi am ieşit doar să închid poarta, deocamdată; dar imediat mă pregătesc să merg la lucru.
 Mă gândesc ...că mă aşteaptă o săptămână plină. Oricum, după atâta huzur cu zilele astea libere, mă consolez cu gândul că pentru toată lumea vin zile pline.
 Invăţ ... că fiecare zi ne poate aduce ce nu ni se întâmplă altădată într-un an întreg..
 Sunt recunoscătoare pentru ...  bucuria fetelor mele şi răbdarea soţului!
 Din bucătărie ... pentru fete gătesc separat, pentru mine tot felul de bunătăţi la regim. Zilele astea le-am făcut mere la cuptor, plăcintă cu brânzică, gogoşi în tot felul de forme după preferinţele lor de moment şi o prăjitură grecească după reţeta Laurei Sava; bineînţeles, toate din categoria deserturi, că la categoria fel principal grătarul a fost vedeta incontestabilă.
 Cu ce sunt îmbrăcată ... încă în pijamale.
 Citesc ... câteva cărţi bune, despre care sper să apuc să povestesc într'o zi.
 Vreau ... să am zile liniştite, în care să pot face alegerile cele mai potrivite pentru mine şi familia mea..
 Ce mai mesteresc ... Paula îşi.pregăteşte o pinata. Speră să îi iasă. Evident, noi o încurajăm.
 Ascult ... radioul.
 În casa ... abia a plecat mezina la grădiniţă, cea mare încă e şi ea în pijamale.
 Unul dintre lucrurile mele preferate ... să mă bucur de zilele însorite şi să dorm în cort.

 Aici este o imagine caldă şi domestică pe care m-am gândit să o împărtășesc, cu un pat, dacă tot am vorbit până acum despre pijamele:
Mai participă la acest proiect:
O săptămână uşoară şi frumoasă să aveţi!

joi, 1 mai 2014

1 mai nemuncitoresc

        Imaginea asta împleteşte mai multe fantezii de-ale mele legate de zilele astea libere, chiar dacă niciodată nu am fost de 1 mai la mare, dar asta nu împiedică gândurile mele să zburde libere şi nestingherite spre orizonturi însorite.
        Din păcate, la noi vremea a fost destul de capricioasă. Astă-noapte a plouat, dimineaţă la fel, abia acum a ieşit soarele şi pe strada noastră.
        Fetele şi-au dorit tare mult să mergem cu cortul, dar pământul e încă ud şi rece, aşa că mai amânăm un pic ideea, deşi ne-ar fi plăcut şi nouă nu numai lor; dar ne adaptăm din mers...
       Zile frumoase să aveţi şi un weekend (prelungit) cât mai interesant!
Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.