joi, 31 mai 2012

Alăptarea după cezariană


Am văzut la blogul Mami alăptează-mă un subiect care mi-a plăcut: Alăptarea după cezariană.
Am două fetițe născute prin cezariană, pe care le-am alăptat (însumat) mai bine de 4 ani. Unii spun că am avut noroc cu carul, eu știu că e oarecum așa, nu contest faptul că am avut noroc, dar știu că am luptat pentru acest noroc si am înlăturat tot ce a stat în calea ”norocului” meu.
Chiar din timpul primei sarcini am avut o destul de mare grijă de sânii mei, pentru că nicio clipă nu m-am gândit că ar exista și o altă variantă de hrănire a bebelușului decât alăptarea. Când aveam vreo 6-7 luni de sarcină, am observat că începe să curgă un lichid transparent spre gălbui din sân. Prima dată m-am alertat, evident ca orice graviduță cu hormonii zburdând liberi, dar apoi am fost liniștită că e firesc la unele mame ca colostru să vină mai repede. A fost prima confirmare, să zic așa, că nu voi avea probleme cu laptele.
De fapt, ce tot spun eu, când eram însărcinată eram de un optimism frate cu inconștiența, nu mă gândeam nicio clipă că ar putea exista probleme, vedeam totul în roz bombon: nașterea decurgând normal, bebelușul grăsun și bineînțeles rozaliu ca în filme, totul numai inimioare și floricele.
Dar nu a fost tocmai așa. Am născut o fetiță mică-mică și, din clipa în care am aflat că e posibil să nu supraviețuiască nopții, eu nu am mai contat. Doar ea. Nu îmi doream decât să ajung la ea și să o alăptez cât mai repede, să poată crește mare.
A doua zi am și fost lângă ea, deși nici nu se punea problema alăptatului, era hrănită prin tubuleț, să nu-și consume puțina energie mâncând.
Voi sări peste toată panica, plânsul și neputința care m-a cuprins când mi-am văzut fetița mea fragilă, chiar mai mică decât un pet de suc. Dincolo de lacrimi și de tot tremuratul aferent, nu îmi doream decât un singur lucru: să o ajut să crească.
Prima dată când i-am dus lăpticul meu într-o sticluță, îmi amintesc perfect, era seara. Reușisem să scot, deși oficial nu-mi venise lactația și spusesem lucrul acesta asistentelor, vreo 10 ml. Când i-am dus veselă și fericită, asistenta s-a uitat într-un ochi și mi-a aruncat bunătate de lapte la chiuvetă, zicând că e insuficient și nu se complică. Deși dezamăgită peste poate, am întrebat de cât are nevoie, mi-a zis că 20 de ml mănâncă și la masa următoare m-am străduit din toate puterile să-i adun 25 de ml, să nu mai pățesc la fel. Și tot așa m-am străduit o vreme, fie că era hrănită prin tubuleț, fie prin biberon, eu mă prezentam cu sticluța la ea, indiferent de oră. Vreau să spun că și strădania asta a fost una firească, naturală, nu am apelat la pompe de muls, nici la alte artificii externe.
Iar toată povestea aceasta a durat mai bine de două săptămâni, până a mai crescut și a putut să-mi fie adusă la sânuleț. Evident că m-am temut că s-a obișnuit deja fără mine și nu o să mai vrea să sugă, cum auzisem povești nenumărate, dar nu a fost cazul de griji. Când mi-au pus-o prima dată la sân a fost dragoste la prima alăptare și așa a rămas, aproape 2 ani.
Când o vedeam cât de bine și de mult mănâncă (sugea 90 de ml la o masă, deși avea puțin peste 2 kg) intrasem deja în altă extremă, mă gândeam că eu nu voi avea suficient lapte pentru ea. Deja mă interesasem de toate medicamentele pentru lactație, aflasem că există în afara țării unele foarte bune, mă și vedeam sunând toate prietenele din străinătate, dar nu a fost decât o frică trecătoare de-a mea. Doamna neonatolog mi-a spus că, cel mai bun medicament pentru lactație e să pun copilul la sân și așa am făcut și apoi nu m-am mai îndoit niciun moment că nu i-ar fi laptele suficient, în ciuda părerilor altora care mi se administrau constant și, evident, fără ca eu să le solicit.
Sincer nici acum nu știu de unde am avut atâta putere de a-i ignora pe toți și de a mă împotrivi părerii tuturor (fetița fiind mică toată lumea își dădea cu părerea și ziceau sigur nu știi tu ce să îi faci de e așa mică, sigur nu ai suficient lapte), mai ales că sunt destul de docilă de felul meu și de ”blânduță”, dar tot ce știu e că dreptul copilului de a fi alăptat de mama lui l-am apărat ca o leoaică.
Primele 6 luni a mâncat exclusiv lapte matern, lapte și doar lapte. Nici ceai nu a vrut să bea, nici suculeț de fructe, absolut nimic. Doar lăpticul ei. Poate că ar fi băut și din celelalte dacă ar fi curs la sân, dar cum nu curgeau...
Este un copil, la fel ca și surioara ei mai mică, care nu a cunoscut biberonul decât ca și accesoriu al păpușilor. Atât.
La a doua naștere, povestea alăptatului a fost chiar mai simplă, deși modelul de fetiță mică și fragilă s-a menținut în familie.  Lactația mi-a venit încă de când eram la terapie intensivă, dar doamnele asistente nu au dorit să îmi primească laptele zicând că mă aflam pe o altă secție și există unele riscuri, așa că am stat cumințică să pot ajunge la ea. Statul acesta a durat un pic, deoarece mi-au greșit anestezia și a trebuit să mai intervină la câteva zile pe coloană cu un plombaj, dar nimic din tot ce am pățit nu m-au determinat nici măcar o nanosecundă să mă gândesc că nu aș putea alăpta fetița.
Prima noastră întâlnire a fost una magică, la miezul nopții, așa ca pentru o vrajă, dar se pare că ea nu a apreciat magia impusă de doamnele de acolo și nu a vrut să mănânce. Doamnele asistente, evident nu cei mai buni psihologi în ale alăptării, deși ar cam trebui sa fie, mi-au spus că probabil nu vrea de la mama ei sa mănânce ( nu că ele ar fi de vină că mi-au adus-o la asemenea oră) și mi-au luat-o. Dar eu eram deja învățată să ignor părerea avizată a asistentelor așa că m-am prezentat în următoarele 10 minute cu sticluța cu lapte și i-au dat lăpticul meu.
A doua zi, dimineața la 5 au fost cu ea în salon. De data asta se pare că nu a mai fost așa tare deranjată de oră, prin urmare a fost din nou dragoste la prima degustare.  O dragoste durabilă.
            Prevăd că nu peste multă vreme va veni și timpul independenței, deja se întrezăresc semne, observ că ușor-ușor renunță la alăptatul de noapte. Iar eu îi respect ritmul ei și nu o grăbesc.
            Deocamdată, povestea continuă...
            Dat fiindcă am stat destul de mult timp în maternitate, pot spune că am văzut suficiente povești cât să afirm că alăptarea nu ține neapărat de modul în care naști. Chiar nu știu de ce se crede că nașterea prin cezariană ar fi un impediment în calea alăptării, mie personal mi s-a părut că mămicilor care nășteau natural li se aduceau mai repede copiii, ele nu aveau lapte pentru ei și atunci se panicau mult prea repede. Cel puțin așa am avut eu senzația.  Oricum, mame care renunțau încă din prima zi și cereau lapte praf am văzut și de-o parte și de alta a baricadei. 
            Personal, mie modul în care mi-am adus fetițele pe lume nu mi-a influiențat dorința și putința de a alăpta. Cred că, dincolo de momentul nașterii, ca o mamă să poată alăpta (mă refer la majoritatea și nu la cele cu probleme speciale de sănătate) are nevoie de foarte multă determinare, voință, perseverență, de mult sprijin din partea apropiaților și, poate, de un gram de noroc.

luni, 28 mai 2012

Un zambet

Pentru ca tot se spune ca 5 minute de ras sanatos inlocuiesc 40 de minute de odihna, va ofer prilejul de a va relaxa cu glume bine gandite.
 Si intre noi fie vorba, rasul nu ingrasa :)

 Sa aveti un inceput de saptamana cat mai vesel si  mai relaxa(n)t!

joi, 24 mai 2012

Înalțarea Domnului


Tot felul de lucruri
Se pot întâmpla fără El,
Soarele nu mai poate să răsară,
Nu mai pot să vină copiii
Și chiar și pâinea
Nu s-ar mai găsi...
Chiar dacă pâinea vine de la brutari,
Adevărul e că Bunul Dumnezeu
Stă și învârtește el
Morile ce le mari. (Rainer Maria Rilke)

Hristos s-a înalțat, dragii mei!

Parada Ștrumfilor

Printre multele evenimente care vor avea loc sâmbătă în oraș, prilejuite în mare parte de începerea Zilelor Clujului, se numără și Parada Ștumfilor.
Pentru a participa la paradă, copiii interesaţi trebuie să se costumeze în ștrumfi, fie cu costume de carnaval, fie să-și creeze chiar de ei costumațiile, urmând ca să fie premiate cele mai originale costume.
Programul paradei:
ora 12.00 - întâlnire pe platoul Sălii Sportului
ora 12.20 - începerea paradei pe Promenada Oraşelor Înfrâţite de pe malul Someşului
ora 12.30 - oprire la monumentul oferit de Namur - oraş înfrăţit cu Cluj-Napoca şi întâlnire cu delegaţia oficială a acestuia
ora 13.00 - concurs de strumfo-desene pe asfalt în Parcul Rozelor şi decernarea premiilor pentru „cei mai cei" strumfi clujeni şi a diplomelor de strumf pentru toţi copiii participanţi.

Sunt foarte multe  activități pentru copii, atât sâmbătă cât și în celelalte zile de sărbătoare, desfășurate după un anumit program  în mai multe locuri din oraș.Trebuie să vă informați însă înainte pentru că, mai ales în weekend, se suprapun unele dintre ele.
Mie mi s-au părut interesante și tururile ghidate și observațiile de păsări din Grădina botanică, mai ales că intrarea este liberă sâmbătă dimineață.
Să aveți spor la costumat și... rugați-vă să țină vremea cu noi!

miercuri, 23 mai 2012

Când voi crește mare

Imi place tare mult melodia aceasta, cu atât mai mult cu cât și Paula are toate aceste dorințe, cam în aceeași ordine ca și Cleopatra.
Acum vrea să fie profesoară și e atât de încântată de dorința ei.
Când ești copil găsești atâtea motive extraordinare să vrei să crești mare...

sâmbătă, 19 mai 2012

Campionii, campionii...

Luptă, luptă și învinge
Forza, forza CFR!
De noi nimeni nu se-atinge
Forza, forza CFR!

Mă bucur din toată inima că CFR Cluj e campioana României!
Nu sunt CFR-istă, nici U-istă, nici Stelistă, Dinamovistă, nu am patimi duse la extrem atunci când vine vorba despre fotbal. Îmi schimb pasiunile în funcție de fiecare partidă, iar atunci când joacă o echipă românească cu una din străinătate țin inevitabil cu ai noștri, indiferent că se numesc CFR Cluj, F.C. Vaslui sau Rapid București.
Prin urmare mă bucur. Mă bucur că o echipă din orașul nostru a câștigat campionatul. Mă bucur că vom avea ocazia să vedem la Cluj echipe mari și renumite din fotbalul european. Mă bucur că vom zări pe străzile noastre mari vedete internaționale. Mă bucur din toată inima.
Pot să înțeleg că sunt oameni care iubesc cu patimă, de ani întregi, o altă echipă a orașului. Pot să înțeleg că ei nu sunt fericiți că nu au câștigat ai lor, chiar dacă nu aveau șanse reale să devină ei campionii. Ce nu pot înțelege însă e ura, ura dusă la extrem, cu atât mai grav că ea cuprinde generații tot mai tinere.
Acum câțiva ani când a câștigat CFR-ul prima dată campionatul și Cupa, meciul decisiv s-a dat tot între CFR și U. A avut loc atunci un incident tare urât, în care a fost crunt bătut cameramanul jandarmeriei de către fanii Universității. Întâmplarea face ca pe unul dintre copiii (căci copil era, chiar dacă avea 17 ani) care l-a bătut l-am cunoscut personal, pe vremea când era un puiuț blând și timid de vreo 12 ani. Cred că și acum tot în închisoare este, nu-mi amintesc să fi auzit că a ieșit. De aceea mi-e atât de greu să înțeleg ura asta absurdă care duce la distrugerea unor vieți care nu au nicio legătură directă cu tot ce se întâmplă pe gazon.
La două zile după tristul incident amintit, când a câștigat prima dată CFR-ul Eventul, am fost și eu pe stadion atunci când li s-a înmânat Cupa.  Am văzut familii cu copiii după ei, femei multe, am văzut chiar câteva bătrânele. S-a cântat mult, s-a aplaudat, s-a râs. Se simțea bucuria în fiecare respirație. Galeria a înjurat doar o singură dată, când s-a făcut o referire la Steaua (era în toi celebrul caz valiza lui Becali). Echipa lui Andone (tot el antrena și atunci) ne-a oferit o seară de neuitat, la fel de feerică ca și focul de artificii care a întregit atmosfera. A fost pentru prima dată când mă aflam pe un stadion și mi-a plăcut.
Felicitări Campionilor!


vineri, 18 mai 2012

Cei șapte ani de-acasă


          Înainte ca fetița mea cea mare să împlinească 7 ani, mi-a încolțit deodată un gând: de-acum are cei 7 ani de-acasă. De atunci mă tot gândesc dacă am reușit să dau tot ce a fost mai bun din mine, dacă am făcut tot ce s-a putut, dacă am valorificat la maximum acești 7 ani și care e povestea celor 7 ani de-acasă, când se termină ei, de ce 7 și nu 8 sau 10 sau 14...
Teoretic, cei 7 ani de-acasă reprezintă modul în care te cresc și te educă părinții tăi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim automat la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, cu mult bun simț, care ştie ce este respectul, care cunoaște bunele maniere, care se comportă cuviincios cu ceilalți copii şi cu adulţii.
În mod sigur, atunci când a fost inventată sintagma aceasta, copiii (sau majoritatea lor covârșitoare) erau crescuți până la 7 ani exclusiv de părinți, iar la această vârstă mergeau pentru prima dată de-acasă la o instituție de învățământ sau, unii mai puțin norocoși, începeau de foarte fragezi ucenicia pentru a învăța o meserie. Așa că atunci când părăseau cuibul părintesc puteai să vezi în ei ca într-o oglindă modul în care au fost educați de către părinți.
Mă întreb uneori câtă valabilitate mai are astăzi această sintagmă, când stăm efectiv exclusiv cu copiii 2 sau 3 ani, în cazul foarte fericit, apoi deja îi încredințăm altor persoane spre educare și nu mă refer doar la doamnele educatoare ci și la bonele, mătușile sau bunicile care stau de cele mai multe ori până seara târziu cu copiii, până reușesc părinții să ajungă. Cât de mult contribuie un părinte la educația copilului în cei 7 ani dacă îl duce de la 5 luni la creșă de unde îl preia o bonă care îl învață ce crede ea de cuviință în cele 3-4 ore până sosesc părinții de la lucru.
Evident, nu vreau să mă lansez în dezbateri dureroase, pentru că știu că și atunci când intervin bonele, bunicile sau orice alte ajutoare, tot părinții sunt cei care gestionează întreaga situație.  Vreau doar să spun că acești 7 ani de-acasă nu mă reflectă pe mine și pe soțul meu în totalitate. Am învățat-o tot ce am știut și am crezut că îi este de folos în viață în acești 7 ani, dar am acceptat de mult că nu suntem singurii care o învață, că nu îi suntem singurii formatori. Dar cred că suntem cei mai importanți și că e datoria noastră să supraveghem, să triem și să decidem (cel puțin în această perioadă a vieții) cine sunt persoanele care ajută la formarea și educarea ei. Uneori am fost extrem de încântați de ceea ce au construit alții, alteori cu precizie de neurochirurg am încercat să îndepărtăm ceea ce credeam noi că strică frumusețea deja existentă, având mare grijă să nu dărâmăm ceea ce era deja acolo.
La fel sunt convinsă că vom proceda și în următorii 7 ani care vor veni și în ceilalți 7 și tot așa. Pentru că eu nu cred că după 7 ani munca unui părinte se termină. Astăzi sunt la fel și procedez în același mod ca și acum o săptămână sau ca acum două săptămâni. Faptul că a împlinit deja 7 ani nu schimbă cu nimic situația, cel puțin din punctul meu de vedere. Cei 7 ani de-acasă sunt de fapt cei 17 (intensiv) sau 20 sau țin chiar mai mult, pentru că sunt convinsă că procesul de educație nu se oprește la o vârstă, niciodată nu e prea târziu să mai înveți ceva nou de la părinții tăi.
Expresia celor 7 ani de acasă pe care omul îi are sau nu îi are” reflectă importanța constituirii bazelor activității psihice și conturarea trăsăturilor ce își vor pune inevitabil pecetea pe comportamentele viitoare.  Sunt anii în care se pun bazele formării ca oameni a copiilor nostri, dar construirea... ei bine, construirea a ceva cu adevărat impunător va mai dura...
Cei șapte ani de-acasă au intrat în prelungiri. Povestea continuă...
Voi ce părere aveți despre celebrii șapte ani de-acasă?

miercuri, 16 mai 2012

CUM SE FACE O PINATA


Pentru petrecerea surioarei mai mari, tot gândindu-ne la idei de jocuri haioase care să-i țină ocupați pe copii, ne-am amintit de o dorință mai veche de-a ei, dar încă nematerializată, aceea de a face o piñata.
Jucăriile piñata se găsesc la aproape toate petrecerile mexicane. În mod tradițional, ele sunt realizate sub forma de stea cu șase colțuri și sunt umplute cu fructe, bomboane  și jucării de dimensiuni mici.
Însă jucăriile piñata pot fi concepute în tot felul de forme, iar grație filmelor americane ne-au aprins și nouă imaginația.  
După ce ne-am documentat un pic am văzut că nu e chiar imposibil  să ne facem  acasă propria piñata, mai ales că deținem un tătic tare îndemânatic.
 Modelul ales de noi a fost un personaj din celebrul desen animat Viva Piñata -Fergy Fudgehog.

Iată  de ce este nevoie în cazul în care doriți să experimentați și voi: -2 pahare de faină, -2 pahare de apă, -1 balon mare, hârtie de ziar, acuarele, creioane colorate sau markere, hârtie creponată de diverse culori, capsator, sfoară, dulciuri, baloane, confeti, tot ce vă mai permite imaginația și bugetul. Vă poate fi de ajutor și un pistol de lipit cu batoane de plastic.
Etapele pe care trebuie sa le urmați pentru a realiza o piñata sunt următoarele:
 1. Umflați un balon și legați-l.
2. Amestecați apa cu faina până ce se formează o pastă omogenă.
3. Tăiați ziarul în fâșii lungi și scufundați-le în amestecul obținut.
4. Lipiți cu atenție hârtiile pe balon. Puteți lăsa capătul neacoperit sau să-l tăiați mai târziu.
5. Așteptați să se usuce.
6. Adăugați în sens invers (perpendicular pe primele) încă un strat de fâșii de ziar, înmuiate în amestecul de apă și făină și lăsați din nou să se usuce (pentru a deveni mai tare carcasa).
7. Mai repetați o dată operațiunea 6.
8. După ce s-a uscat, spargeți balonul   prin partea neacoperită de ziar și scoateți-l afară.

Toată această parte am realizat-o eu. În primă fază m-am gândit că nu are rost să aștept o jumătate de zi să se usuce făina, așa că am încercat cu aracet. După ce mi-au explodat două baloane și am împroșcat cu picături de aracet jumătate din bucătărie (că acolo mă apucase momentul creator), am realizat că e o idee proastă, deoarece aracetul strânge balonul când se usucă.
Așa că țineți minte sloganul clasic e fantastic și nu vă abateți de la rețetă.
 9. Decorați piñata așa cum doriți. Puteți folosi hârtie creponată de diverse culori, vopsele sau alte cele.

10. Faceți două găuri mici lângă deschizătura pe care ați lăsat-o la început și legați de ele o sfoară.
11. Umpleți piñata cu jucării și dulciuri sau cu alte surprize plăcute. Puteți, de asemenea, să băgați în jucărie și bucăți de hârtie creponată, baloane sau confeti.
12. Agățați piñata cu ajutorul sforii, în asa fel încât aceasta să atârne în aer și copiii să o poată lovi.
 Datorită faptului că am avut copii de înălțimi diferite,  noi nu am suspendat fix piñata, soțul meu ridicând-o sau coborând-o, în funcție de necesitățile jocului, ceea ce a dus la un amuzament teribil.
Toată această a doua parte a fost opera imaginației soțului meu, care a făcut dintr-un balon rotund și urât un personaj de toată frumusețea. El a folosit hârtia creponată și carton, pentru a-i da forma,  iar pentru a o agăța a improvizat un ham.




La final, așa a arătat Fergy Fudgehog în varianta  noastră.
Distracție plăcută!


duminică, 13 mai 2012

Petrecerea de la 7 ani !

       Ieri am sărbătorit-o alături de prieteni pe Paula, frumoasa noastră de 7 ani. O petrecere grozavă, fără modestie!
       Am pregătit masa festivă și am așteptat musafirii.
       Cele mai mari emoții le-a avut la sosirea primului invitat.
       Când am făcut lista de invitați ne-am gândit la prietenii apropiați și nu am ținut seama de raportul dintre fetițe și băieți, așa că predominanți au fost băieții. Mai precis 6 fetițe și 10 băieți. Prietenele mele au râs de mine, spunând că am avut un scop secret, acela de a-mi selecta pețitori pentru fete. Ei na, am și avut de unde, ca erau toți aleși "pe sprânceană". Adevărul e că mai multe prietene au fost domnișoare de onoare la alte evenimente.
        Și mica noastră domnișoară a avut partener de joacă.
       Tortul a fost așteptat cu nerăbdare ca la orice petrecere de copii. Un tort cu multă ciocolată, simplu, făcut de noi pentru ea.
       Și cu lumânări "magice", care s-au aprins de atâtea ori încât a putut să-și pună mai multe dorințe și să sufle în ele până s-au mutat literele de pe tort.
       Dar nu tortul a fost surpriza cea mare a petrecerii. Vedeta a fost o piñata realizată de tati, după un celebru personaj din Viva piñata.
       Vrea cineva să spargă o piñata?
       Pe rând toți și-au încercat norocul într-o veselie de neegalat.
       La sfârșit și-au făcut poze cu trofeul, deși adevărata recompensă au fost dulciurile găsite înăuntru.
       La toți vă trimitem câte o felie dulce-dulce de tort!

vineri, 11 mai 2012

7, magicul 7

Cifra 7 corespunde celor 7 zile ale săptămânii, celor 7 planete antice, celor 7 trepte ale desăvârșirii, celor 7 sfere cerești, celor 7 petale ale trandafirului, celor 7 ramuri ale copacului cosmic și sacrificial al șamarismului, celor 7 minuni ale lumii.  7 sunt culorile curcubeului și tot 7  notele muzicale. 7 continente are Pământul și 7 mări. În a 7-a zi s-a odihnit Dumnezeu. De 7 ori a spus Hristos Eu sunt.
Numărul 7 apare în nenumărate legende grecești: 7 erau Hesperidele, 7 porți avea Teba, 7  erau corzile lirei,  existau 7 sfere.
Roma a fost așezată pe 7 coline.
Solomon  a contruit templul în 7 ani.
Sunt 7 embleme ale lui Budha.
Pelerinajul de la Meca trebuie să cuprindă 7 ocoluri și 7 drumuri între munții Cafa și Marnia; iar Coranul, spun misticii musulmani, are 7 sensuri.
Carul mare și Carul mic au fiecare cîte 7 stele.
Buburuza are 7 puncte.
În folclorul irlandez, al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu are puteri magice;  în folclorul românesc, acesta va fi strigoi.
Dacă spargi o oglindă, vei avea 7 ani de ghinion.
 Cifra 7 reprezintă totalitatea vieții morale, însumând cele 3 virtuți teologale: credința, nădejdea și dragostea, precum și cele 4 virtuți cardinale: prudența, cumpătarea, dreptatea și puterea. Sunt 7 păcate capitale.
Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalități, al unei totalități în mișcare sau a unui dinamism total. Este numărul sacru al încheierii și al reînnoirii ciclice, simbolul vieții veșice. Este numărul omului desăvârșit, al omului pe deplin realizat.
7 sunt anii de acasă. Anii noștri de acasă, deși despre acest aspect promit să mai vorbesc.
7 sunt anii ei. 7 ani de fericire. 7 ani perfecți.

La mulți ani, iubita noastră!
Să crești frumos!

duminică, 6 mai 2012

Ziua mamei


  În luna mai, la nivel european, se sărbătoresc ziua Mamei, a Tatălui și a Familiei.
 Din 2010 acestea au devenit sărbători recunoscute prin lege și în Romania. Intotdeauna ziua mamei se va sarbatori în prima duminica din luna mai, a tatălui în a doua duminica, iar ziua familiei pe 15 mai.
Prin urmare, astăzi, 6 mai este Ziua Mamei, iar Ziua Tatălui va fi duminica viitoare, în 13 mai.
La mulți ani, mame iubitoare din lumea întreagă!

vineri, 4 mai 2012

Barni cu mere

       Probabil cunoaștețí mult prea bine celebra prăjiturică Barni. Atâta publicitate și cântecelele ne-au năucit și pe noi de tot.
        Georgia e fan Barni. Nu putem merge în niciun magazin fără să i-o cumpărăm. E singurul dulce din comerț care a fascinat-o. Dar mama ei, adică eu, s-a gândit la o varianta mai sănătoasă.
      Rețeta mea nu are prea mare legătură cu varianta comercială, e proaspăt inventată și, până nu apucă să se răcească de tot, m-am gândit să o împărtășesc cu voi.
        Am tăiat feliuțe vreo 6 mere mari și nisipoase și le-am amestecat cu 4 linguri mari de zahăr, apoi le-am călit. Călit e un fel de a spune, că nu am pus ulei în cratiță, doar am amestecat mereu că, imediat ce s-au încălzit, merele au lăsat propriul suc. După ce s-au omogenizat bine și s-a topit tot zahărul, am luat cratița de pe foc. Peste mere am adăugat o cană de făină și 4 ouă. Cred că erau suficiente doar două, că mi s-a făcut cam moale compoziția și am mai adăugat trei linguri de pesmet. Compoziția obținută am pus-o într-o tavă rotundă și am dat-o la cuptor pentru 35-40 de minute la foc mic.
         Abia după ce s-a răcit, tati a avut ideea să o tăiem în forme de ursuleț și astfel am obținut proprii noștri Barni, care au avut foarte mult succes.
         Eu nu am curățat merele de coajă, că inițial voiam doar o prăjitură simplă, așa că formele au ieșit foarte puțin neregulate, dar fetițelor le-a plăcut foarte mult, nu au fost prea greu de impresionat. De altfel, cel mai mult a cântărit gustul, deoarece nici Barni originalul nu strălucește prea mult prin formă, fiind foarte sfărâmicios.
        Asta e varianta noastră sănătoasă și delicioasă. Dacă vă place rețeta, spor la pregătiri!

        P.S.: S-au decupat mult mai bine după ce s-au răcit de tot.

miercuri, 2 mai 2012

primăvara-vara noastră

După un Paște în care am avut, acolo pe unde ne-au purtat pașii, ploaie multă, puțină zăpadă și ghiocei frumoși, a venit peste noi și mult-așteptata vreme bună. Așa că a început distracția... Am auzit cucul cântând... ne-am făcut primele julituri pe genuncheii noștri perfecți (până acum)... ne-am jucat și alergat cât am putut. În ultima săptămână am apucat chiar să profităm de soarele de la munte și ne-am bronzat frumos pe spate ( că doar lucram în grădină, să nu vă imaginați altceva). Nu am putut rata nici prima baie, din acest an, în râu. Cu toate că erau ultimele zile ale lui aprilie, apa a fost călduță și cheful de joacă mare.
Vă dorim să aveți ultima lună de primăvară, din anul acesta, memorabilă!

Curcubeul dublu

Un dar colorat, de la noi, sa va insenineze ziua:
Sa aveti un Mai pe placul inimii voastre!
Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.