vineri, 26 februarie 2010

fiica mea, indiana

O alint așa deoarece trece printr-o perioadă de dat nume. Și la fel ca indienii, dă nume tot mai colorate, tot mai interesante.
Mai intâi s-a numit pe sine: Paula, Miere dulce.
A venit apoi rândul bebelușei: Sebastiana, Floare de trandafir.
Tati nu a intrat în grațiile ei de moment așa că s-a ales cu numele de: tati, miere acră.
Aseară a primit de la bunica o maimuțică roz, care după ce a primit urările de bun-venit în familie, a primit și botezul: Sare prin copaci.
Sare prin copaci e o maimuțică foarte lipicioasă, deși e de puțin timp în familia noastră deja ne-a înbrățișat pe toți și ne-a spus că ne iubește mut. E și foarte politicoasă, ni se adresează tuturor cu doamnă, domnule, domnișoară.
Acum ea și Paula sunt la grădiniță.
Abia aștept să vină acasă...

luni, 22 februarie 2010

fără televizor

În ultima vreme sunt destul de sensibilă. De fapt, sunt așa de când mă știu, doar că în ultimul timp mă manifest mai des, în special prin bocete de toată frumusețea. Iar subiectul reprizelor mele de plâns strașnic sunt (vă rog frumos să nu râdeți) subiectele de la știri.
Până să nasc prima dată (și singura până în momentul de față) rareori plângeam când auzeam de vreun copil năpăstuit oriunde în lumea asta. De când am născut, fiecare știre în care este implicat un copil îmi provoacă frisoane. Mă macin pentru fiecare suflet, deși știu că nu am cum să îl ajut.
Cum în ultima vreme știrile în care erau implicați copii păreau a nu se mai termina, soțul meu a decis, că tot am intrat în post, că ar fi cazul să suprimăm televizorul. Nu-i vorbă, eu nu stau să mă uit la televizor, doar că îl las acolo pe post de fundal sonor (știți voi, vorba aceea, ca un televizor uitat în priză). Numai că astfel mă încar cu tot felul de povești. Iar eu chiar nu duc lipsă de așa ceva...
Și astfel am „defectat” televizorul. Să nu fie tentată nici ștrunfița a-l dechide.
Noi mai trăisem fără televizor și până acum, nu eram chiar dependenți și oricum ne uitam doar la știri și Minimax.
Dar am constatat, că deși susținem sus și tare că noi nu lăsăm copilul să stea la televizor, de fapt el stă cel puțin două trei ore pe zi, după ce vine de la grădiniță. Chiar dacă ea mai are și alte activități în timpul acesta, televizorul e deschis și îi umple timpul.
Așa că fără televizor am fost un pic mai solicitați și noi ca părinți. Am citit mai multe cărți de povești, am făcut mai multe modelaje, puzzel-uri și tot soiul de jocuri de memorie, am interpretat tot felul de personaje. Am râs mult de tot felul de lucruri haioase, reale sau inventate de noi. Am gătit împreună și, chiar dacă s-a prelungit un picuț timpul alocat bucătăritului, ne-am distrat foarte bine împreună. Iar rețetele, se înțelege, au ieșit mult mai delicioase...

Și am constatat, că deși ne plângem că locuim între betoane, există foarte multe case, pe străduțele de lângă Parcul Feroviarilor, care au în grădinuțele lor o mulțime de ghiocei. Niciodată nu am văzut atât de mulți ghiocei, ca sâmbătă, când nu am făcut altceva decât să străbatem la pas străduțele de lângă casă.
Viața are nebănuite bucurii, pe care abia avem timp să le trăim din plin, fără să ne mai încărcam și cu altele, artificiale.
în final, un premiu primit de la Adriana. Mulțumesc mult, fată frumoasă!

Sper că ați avut și voi o săptămână frumoasă!
Oricum, astăzi începe încă una...

marți, 16 februarie 2010

îndemn


"Nu uita niciodata ca pielea se increteste, parul incarunteste, iar Zilele se aduna in ani...
Dar ce e mai important se conserva; forta si determinarea ta nu au varsta.
Spiritul tau e cel care indeparteaza panzele de paianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reusita e o alta incercare.
Cat timp traiesti, simte-te vie. Daca ti-e dor de ce faceai, fa-o din nou. Nu te pierde printre fotografii ingalbenite de timp ... Mergi mai departe atunci cand toti se asteapta sa renunti.
Nu lasa sa se toceasca taria pe care o ai in tine..

Fa astfel ca in loc de mila, sa impui respect. Cand
nu mai poti sa alergi, ia-o la trap. Cand nu poti
nici asta, ia-o la pas. Cand nu poti sa mergi, ia
bastonul.
Insa nu te opri niciodata."

Madre Teresa de Calcutta

joi, 11 februarie 2010

O poveste cu pitici


Paula a dormit la amiază împreună cu tati. Dar nu singură. De obicei își aduce cu ea o păpușă sau o jucărie de pluș. Acum a „preferat” colecția ei de pitici invizibili. Ea are mai multe colecții, mai multe variante de pitici vizibili (are două seturi Disney de pitici micuți din plastic, are un set de pitici ceva mai mărișori din cauciuc, pe care îi ia cu ea când face baie și un set foarte haios care se lipește pe perete și pe mobilă). Se înțelege că piticii sunt toți 7, în formație completă, însoțiți întotdeauna de Alba ca Zăpada cărespunzătoare.
Paula a început să vorbească de cum s-a trezit. De fapt se certa cu Morocănosul.
„Morocănosul e foarte rău. L-a lovit pe tati. Îl duc să stea la colț, să se învețe minte.”
L-a dus la colț și a stat lângă el. „Stau lângă el să îl păzesc. Să nu plece de aici. Să învețe să nu mai lovească pe nimeni.”
Apoi întorcându-se către tati și mângâindu-l:
„Dragul de tati, nu merita să să pățească una ca asta, să fie lovit de Morocănos!”
Se înțelege că lui tati i-au trecut toate durerile...

marți, 9 februarie 2010

oamenii minunați ai vieții

Am vrut să scriu inițial „oamenii minunați ai netului”. Dar greșeam , că nu sunt niște oameni virtuali, sunt oameni reali, dintr-o lume reală. Dar ei fac parte din viață. Au intrat în lumea netului doar pentru a ne face și nouă viața mai frumoasă.
Uneori când citim diferite lucruri pe net nu avem de unde să știm ce fel de om se ascunde în spatele unor vorbe bine spuse sau a unor „înțepături” la adresa unora sau altora. Nu știm dacă acel om chiar gândește și trăiește în felul în care scrie sau e doar o mască, un mod de a putea fi oricine sub protecția anonimatului. Nu ai de unde ști dacă un om își dezvelește pe blogul său o jumătate de inimă sau doar se distrează făcându-și 15 bloguri pe 15 nume diferite, doar pentru a vedea reacțiile celorlalți.
Dar toate astea fac parte din farmecul și capcanele lumii virtuale.
Sâmbăta aceasta am avut însă onoarea să cunosc un om real, în carne și oase, pe care îl știam doar virtual. M-am întânit cu Mariana (Psalm de dor) și cu o parte din familia ei. Și a fost cu adevărat o onoare și o bucurie să o întâlnesc. pentru că unii oameni reușesc să îți atingă sufletul. Nu doar prin strânsa îmbrățișare ci prin puritatea și deschiderea inimii lor. Iar dacă o cunoașteți pe Mariana, atunci știtți că nu exagerez cu nimic. Mi-a rămas doar regretul că timpul (bată-l vina) nu ne-a îngăduit să zăbovim mai mult. Dar căile vieții sunt întortocheate, așa că îmi rămâne speranța că poate ne mai vedem...
Azi dimineață, rătăcind pe net, am văzut că m-a cadorisit cu un premiu.
Drga Mariana, să știi că și eu îți mulțumesc

și poate altcândva bem ceaiul asta împreună.
Aseară, după ce am ieșit cu Paula de la balet, am fost să cunosc un alt om din lumea blogurilor. E mult spus să cunosc, pentru că m-am mulțumit doar să o privesc fără să am curajul de a-i vorbi (deh! timiditatea). Dar am fost alături de ea când Ada (În joacă) și-a lansat la Cluj, Poveștile domnișoarei Firicel. Ba am făcut mai mult decât atât, că mi-am anunțat și altă prietenă să vină cu fetița.
Iar pe lângă privilegiul de a o vedea în carne și oase pe Firicel, am primit și un bonus neașteptat. Paula a apărut la televizor. La Antena 1. Așa că poate nu ați înțeles. Am fetiță vedetă. Dacă ar fi să privesc realist v-aș spune că în alea 30 de secunde cât a apărut mai mult a mâncat ciocolată (dar e vina bunicii Adei, că ea a dus bunătățile irezistibile) decât a vorbit. Dar nu contează. Tot vedeta mamei rămâne.
De la Ana (Jurnalul Anei) (pe care nu am cunoscut-o încă, fapt incadrat și el la categoria regrete) am primtit o misiune, să mă gândesc la un decalog al vieții mele.
Sau, după cum sună textual cerința: „Voi daca vi s-ar cere să vă faceti propria tabliță (asa a facut Paler in cartea lui) care ar fi cele 1o porunci ale voastre catre voi...sau dupa care v-ati ghida in viață? "
Nu m-am gândit ncioadată la un decalog al vieții mele, altul decât cel biblic. Nici nu îndrăznesc să îmi fac acum unul. Recunosc că mă încearcă o oarecare teamă. Iar unele principii după care m-am ghidat au suferi oareșce modificări pe parcursul anilor.
Știu doar un lucru: că mi-a fost mereu frică de Dumnezeu, că nu am vrut să fac nimănui rău intenționat și că, în fiecare zi, caut să descopăr bunătatea din oameni.

luni, 1 februarie 2010

Sebastian al nostru e fetiță

Când am născut-o pe Paula știam că vom avea fetiță. Deși am aflat relativ târziu din cauza poziției contorsionate, pe la șapte luni jumătate, doctorul îi văzuse organele interne așa că nu aveam nici o îndoială. Cu toate acestea, când mă aflam pe masa de operații, în timp ce anestezista îmi număra vertebrele să poate să îmi facă injecția de amorțire, o doamnă asistenă mi-a spus să spun un nume de fetiță, dar și un nume de băiețel.
Pentru fetiță știam, mă gândisem la asta, mă pregătisem, a fost simplu. Alesesem deja Paula Teodora, ambele nume creștine.
Nici pentru băiețel nu a fost prea dificil, mai ales că știam că nu era băiețel, deci nu aveam nici o presiune. Am spus atunci George Sebastian.
Am născut așa cum mă așteptam o fetiță, iar povestea asta cu numele am uitat-o. Până vara trecută...
Astă vară stăteam noi trei liniștiți la masă, când Paula l-a întrebat pe soțul meu: „Tati, cum o să-l cheme?” „Pe cine să îl cheme, draga mea?” „Pe bebelușul din burtica mamei, cum o să-l cheme?” Dat fiindcă mami nu avea nici un bebluș în burtică ne-am uitat destul de lung la ea și i-am explicat că încă nu avem nici un bebeluș. Dar ea nu a fost convinsă de explicații și a zis că va afla ea prima când vine bebelușul și ne va spune și nouă. Și a aflat. Toată luna în care s-a petrecut concepția și-a susținut ideea: „mami îl are pe Sebastian în burtică”. Trecând peste faptul că nu eram sigură că aveam sau nu ceva în burtică, rămânea nedumerirea: de unde știa ea de Sebastian, că noi nu discutasem niciodată despre asta. Ne-am gândit că probabil copiii au un simț pe care noi nu îl putem avea.
Când ni s-a confirmat că vom avea un bebeluș, faptul că „mami îl are pe Sebastian în burtică” a rămas ca un lucru dinainte stabilit.
Îaninte de Crăciun am fost la ecograf și doctorul ne-a spus că vom avea o fetiță.
Când am venit acasă cu vestea mă aștepta și ea și tata, ambii curioși nevoie mare. Așa că i-am pus să ghicească ce vom avea. Ea a zis băiețel, tati a zis fetiță, din dorința de a o face pe ea câștigătoare. Dar nu a fost să fie. Așa că a fost un pic derutată. Nu știu dacă a derutat-o faptul că vom avea fetiță cât mai mult că tati a fost câștigătorul. atunci s-a supărat și a plecat în camera ei. dar sear a venit și a pupat burtica și a spus: „noapte bună, surioară Sebastiana!”.
Între timp ni s-a reconfirmat că e fetiță.
De atunci ne-am ales cu un nou nume. Sebastiana. Mie mi se pare cam lung. Deocamdată nu prea avem șanse să o facem să se răzgândească. Partea bună e că Sebastiana sună așa frumos din gura ei. Și că Sebastian e nume creștinesc, de sfânt, se sărbătorește în decembrie.
Deocamdată nu știm dacă să rămânem la el sau să căutam un nume „mai potrivit” vorba Paulei.
Sper să nu îmi spună cea mică într-o zi „mamă, ce a fost în capul tău de ai lăsat un copil de patru ani să îmi dea nume!”.
Of! dileme de mămică!

un joc despre mine

De la Ana am primit o leapșă nouă, cu întrebări despre mine. nu știu ce aș putea să spun despre mine nou, mi se pare uneori că sunt ca o carte deschisă, dar mă conformez.
Să sperăm că mă descurc.
1. Principala mea trăsătură: sunt frumoasă (glumesc!!!), revenind: empatia și înțelegerea.
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat: și am întâlnit-o deja: e potrivit pentru mine.
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: sinceră și plină de viață.
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: loialitatea și faptul că știu să își facă timp în viața asta aglomerată pentru a menține vie flacăra prieteniei;
5. Principalul meu defect: naivitatea.
6. Îndeletnicirea mea preferată: momentan sunt mamă cu normă întreagă, dar îmi place mult să citesc și să scriu.
7. Fericirea pe care mi-o visez: sănătate și viață lungă familiei mele.
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: prefer să nu mă gândesc la asta, am trăit suficiente nenorociri adevărate în viața mea.
9. Locul unde aş vrea să trăiesc: intr-o casa cu livadă.
10. Culoarea mea preferată: vișiniul, iar pentru ochi: albastru.
11. Floarea care-mi place: bujorii, iasomia, lăcrămioarele, trandafirii, orhideele.
12. Pasărea mea preferată: porumbelul, turturica.
13. Prozatorii mei preferaţi: Dostoievski, Tolstoi, Tolkien, Eco.
14. Poeţii mei preferaţi: Nichita Stănescu, Minulescu, Leonida Lari;
15. Eroii mei preferaţi din literatură: oamenii care luptă pentru ceva ;
16. Eroinele mele preferate din literatură: femeile curajoase, feminine, care nu se tem să iubească;
17. Compozitorii mei preferaţi: Rahmaninov , Bethoven, Strauss ;
18. Pictorii mei preferaţi:Grigorescu, Baba;
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală: oamenii care nu se tem să fie buni și să-i ajute pe ceilalți;
20. Ce urăsc cel mai mult: îmi place să cred că sufletul meu nu cunoaște ura, dar nu-mi plac oamenii fără cuvânt, fără verticalitate, care se schimbă precum vântul.
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: vointa și un plus de grație feminină.
22. Cum aş vrea să mor: Bătrână și împăcată sufletește.
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: cele facute fara rea intentie;
24. Deviza mea: „nu vreau să fiu comun, asta e spaima sufletului și a spiritului meu!” (Eliade)
Dau mai departe leapșa tuturor celor care vor să desconspire părticele din sufletul lor.
Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.