vineri, 31 decembrie 2010

ultimul test din acest an

La care m-a supus fetita mea cea mare. De 5 ani si 7 luni, cum ii place ei sa spuna. Ma rog, unul dintre ele.
L-am dat si l-am trecut. Cu brio!
"Ïnima este foarte importanta. Cand nu bate suntem vii, iar cand bate suntem morti."
"Nu iubito, e invers. Cand bate traim, iar cand nu bate nu mai traim."
"Stiaam! (pronuntat cu siguranta, dar taraganat si alintat) Am vrut doar sa te pacalesc. Dar nu te-ai lasat pacalita. Nu ai cazut in capcana. Esti isteata!"
Da, asta-s eu. Cea isteata.
Dar mai mult decat isteata, sunt curioasa sa o vad cum creste si dornica sa o ajut sa se formeze frumos. Atat pe ea, cat si pe surioara mai mica, care inca nu vorbeste, dar intreaba mereu din ochii ei sclipitori de licurici.
Asta e unul din principalele motive pentru care astept cu inima deschisa noul an.
Indiferent care sunt motivele voastre, va doresc ca noul an sa va aduca fericire in casuta inimii voastre si multe impliniri frumoase!
Cele bune sa se-adune...
La anul si la multi ani!!!

miercuri, 29 decembrie 2010

Mos Craciun de la Iulius Mall

Martea trecuta, cand faceam mai cu spor bagajele pentru a pleca in minivacanta la bunici, am primit un telefon. Era o doamna draguta care ma anunta ca am castigat un echipament complet de schi. Am intrebat-o: Serios, doamna? Da, serios, zice ea. Mi-am facut rapid un calcul si am constatat ca nimeni nu ar fi stiut ca am completat cuponul, asa ca am purces spre mall. Daca nu era adevarat, puteam da vina pe vestitele ceasuri rele ale zilei de marti. Dar a fost o zi de marti draguta. Ca doar era inainte de Craciun.
Sotul meu zice ca am adeverit dictonul daruind vei dobandi, ca tot ce am cumparat pe bonul castigator, au fost cadouri.
Asa ca m-am ales cu un echipament de schi superdragut si nou-nout.
Ca sa fiu sincera, nu era ce visasem eu pentru Craciun, dar a fost un dar frumos si binevenit. La cat sunt eu de sportiva, puteam sa castig la fel de bine si o elice de elicopter, mi-ar fi fost la fel de utila. Dar sa nu fiu rea si carcotasa. M-am bucurat si eu cat am putut de cadou. Adica vreo 5 minute. Ca am mai adeverit o zicala, si anume, dar din dar se face rai. Am putut sa fiu si eu Mosul pentru sotul meu. Asa ca el este acum fericitul posesor al schiurilor, claparilor si al unui costum minunat. Lui sa ii cereti sa dea de baut. Glumesc...
Eu am ramas doar cu bucuria. Nu toata ziua primesti ceva fara sa faci nimic, doar asa pe ochi frumosi.
Acum mai multi ani, tot iarna si tot la Craciun, am primit la un concurs organizat de radio Contact (da, da pe vremea glaciatiunii) un delfinas de aur. Dar pentru delfinas am muncit, am facut alti doi delfini superbi din beculete albastre si i-am postat in fereastra.
Acum asteptam de la Mosul sa fie bun pana la capat si sa ne aduca o alta vacanta sa putem sa ne bucuram cum trebuie de primul cadou.

marți, 28 decembrie 2010

un drum de iarna

Mie imi place la nebunie iarna. Cu cat e mai troienita, ninge mai mult si e mai ger, cu atat ma topesc de dragul ei. Singurul lucru care nu imi place e ghetusul, cand alunec si imi pierd controlul picioarelor, dar in rest ador iarna.
Imi place nespus de mult sa privesc cum ninge. Sa ninga, sa viscoleasc, sa se faca troiene mari si nameti ca in povesti, iar eu sa stau la caldut si sa privesc pe geam cum ninge. Eventual si cu o cana de ceai cald in mana.
Imi place iarna simtita pe viu, cand imi ingheta obrajii, cand mi se depune promoroaca pe gene si sprancene, cand ma tavalesc in zapada si fac ingeri prin ea. Dar la fel de mult imi place si iarna vazuta de la fereastra.
Si ieri m-am bucurat din plin de ea. O zi de iarna frumoasa, in care a nins tot timpul, ca in vremea copilariei mele. Si eu am privit fiecare fulg, enorm de mult, de la fereastra. De la geamul masinii.
Ieri am calatorit toata ziua. Iar iarna, din masina, nu e chiar asa de romantica. Un drum pe care la dus l-am facut in 6 ore, l-am parcurs la intoarcere in 9 ore. Si poate daca eram singuri nu ne-am fi plans, dar asa a fost destul de greu. Totusi, multumim Domnului ca fetitele au dormit destul de mult timp. Am avut vreo 5 minute de planset si criza bebeluseasca, dar suntem constienti ca am scapat usor. Putea fi si mai rau. Oricum, cand am ajuns acasa ne-au luat de proaspeti, dar asta e alta poveste.
Daca va porniti la drum inarmati-va, pe langa toate cele necesare, si cu multa rabdare. Si rugati-va sa nimeriti in trafic oameni care stiu la ce se folosesc farurile. E pur si simplu criminal sa mergi pe la 7-8-9 seara sau pe o ceata si un viscol de nu vezi la doi pasi in fata ta si sa nimeresti peste masini care nu au aprinse farurile. Eu nu ii inteleg pe oamenii astia, cum nu le e frica in primul rand de propria viata.
Daca va prinde sfarsitul de an calatorind pe drumurile inzapezite ale patriei, in cautare de petreceri si locuri frumoase, sa aveti drum bun. Iar daca va aflati culcusiti in casa la caldura sobei sau a caloriferului, va doresc sa va bucurati in tihna si odihna de frumusetile iernii, chiar si de la fereastra.

sâmbătă, 25 decembrie 2010

despre darurile Mosului

Pentru ca am fost copii cuminti a venit aseara mosul, in carne si oase, la noi acasa. De fapt, la casa bunicilor, unde stie el sa vina de cativa ani incoace. A venit in prag de seara, nu s-a lasat foarte mult asteptat, si ne-a adus darurile asteptate si cateva neasteptate. Ca doar el stie sa faca surprize frumoase. Darul mult asteptat a fost un parfum pe care l-a primit fetita doritoare de miresme imbietoare. Dar nu l-a lasat inima pe Mos sa aduca doar un cadout micut, a mai pus in sacul lui generos si niste hainute si jucarii.
Dar aseara, cand inca nu stiam daca vine Mosul, abia s-a lasat fetita mare convinsa sa mearga cu colinda. Voia sa fie acasa, sa nu cumva sa il rateze pe Mos Craciun.
Si tot aseara, am auzit o povestioara tare draguta despre o fetita care il astepta si ea pe batranu Mos. Numai ca ea avea foarte multe dorinte, deloc ieftine, dorinte care sareau la un prim calcul de 600 lei. Si biata mama tot incerca sa convinga fata sa renunte la unele lucruri, sa ceara mai putin, ca nu are Mosul atatia bani. Fata tot a ascultat-o pe mama vorbind, dar la un moment dat i-a spus: ce te tot stresezi tu, mama, pentru banii mosului. Ce te intereseaza pe tine de unde face el rost de bani? Doar de asta este el Mosul, sa se descurce. Mai poti zice ceva fara sa strici vraja...
Sper ca ati fost toti cuminti si a venit si la voi Mosul.
La noi acum in fata blocului bunicilor e un grup de colindatori care au si caluti si danseaza tare frumos. Ma duc sa ma delectez privindu-i.
Va doresc sa aveti zile frumoase si pline de magie oriunde ati fi si orice ati face!
Craciun fericit!

marți, 21 decembrie 2010

calatorind spre Betleem


Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.
Mica 5;2

Va doresc sa ajungeti cu bine la capatul calatoriei, sa va bucurati cu toti ai casei voastre de sarbatoarea Nasterii Domnului.
Primiti-l voi, in locul celor din Betleem, in casa si in sufletele voastre, pe pruncul ce se va naste curand.
Sa aveti sarbatori binecuvantate!
Craciun fericit!

luni, 20 decembrie 2010

O poveste cu prajituri

M-am distrat cand am citit astazi despre prajiturile tari ale Adrianei . Eu nu sunt o cine stie ce superbuna gospodina, iar dulciurile nu erau pana nu demult specialitatea mea. Dar am constatat ca "meseria" de mama vine la pachet si cu aceea de cofetareasa.
Dar nu ca sa ma laud m-am apucat acum de scris. Din contra. Acu doi ani am facut si noi fursecuri, ca a mea fetita are o obsesie pentru prajiturile taiate in diferite forme, cat de cat posibil de sezon formele. Asa ca am gasit o reteta de fursecuri cu zahar caramelizat. Nu va spun, mirosea toata curtea, s-au adunat si trecatorii de pe strada, toata lumea ne intreba ce prajituri am facut, ce poate sa miroase asa de imbietor. Adevarul e, ca sa nu lungesc povestea, ca raspandeau un miros divin. Dar erau asa de tari, ca zaharul ala s-a intarit nu gluma. Nu puteai chiar sa iti spargi capul cu ele, dar un dinte tot iti puteai fisura, daca insistai. E drept ca s-au inmuiat si s-au facut comestibile la un moment dat, dar deja trecuse Craciunul.
De atunci incerc, pe cat posibil, sa nu ma mai las ghidata exclusiv de simturi cand aleg o reteta, ci o citesc si gandesc de o multime de ori. Nici faptul ca unii o recomanda ca fiind delicioasa nu mi se pare un indiciu. Mai ales ca gusturile oamenilor sunt atat de diferite. Ar trebui sa ti se spuna concret e tare, mancabila, pufoasa, de dat la dusmani, nu asa delicioasa, excelenta, interesanta. Interesanta poate sa insemne foarte multe lucruri, cu atat mai mult cand e vorba de o prajitura. Asa cred eu.
Prin urmare, va doresc sa va iasa prajiturile bune-bune-bune, dorite si consumate de toti pofticiosii vostri. Si sa aveti spor la treaba.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Lista cu dorinte

La fisierul de la gradinita, erau expuse aseara mai multe fise. Cand m-am apropiat de ele am vazut ca scrie Lista cu dorintele mele de Craciun. La vederea unui asemenea titlu curiozitatea mea a crescut brusc.
Prima lista era a unui baietel, Andrei. El a desenat trei cadouri mai micute. O alta fetita a desenat unul foarte mare si vreo doua mai modeste. Abia asteptam sa vad cate dorinte are si pustoiaca mea, desi expediasem scrisoarea pentru Mosul.
La vederea listei m-au trecut transpiratiile. Desenase si scrisese nici mai mult, nici mai putin de 17 randuri. Ba mai facuse si pe margini cateva inflorituri. Deja ma panicasem. Am intrebat-o care sunt lucrurile pe care si le doreste. Mi-a spus ca isi doreste un singur cadou sa ii aduca Mosul, la fel cum ii scrisese si in felicitarea trimisa, dar ca i-a scris acelasi lucru de multe ori, sa nu uite...
La asemenea fetita cuminte, modesta, care nu cere mult anul asta ("celelalte lucruri pe care le vad eu la televizor am sa le cer in celelalte Craciunuri") si foarte grijulie cu memoria Mosului, nu mai are nici o scuza si nici o scapare bietul Mos Craciun.

miercuri, 15 decembrie 2010

şi vara şi iarna

Şi toamna şi iarna,
coboara-amândouă,
şi plouă şi ninge
şi ninge şi plouă...

Astea au fost versurile bacoviene care mi+au răsunat în minte săptămâna trecută.
Pentru că era o vreme tare nehotărâtă.
Dar săptămâna aceasta s-a hotărât. E iarnă. Clar. De necontestat. Cu zăpadă multă şi cu ger.
În grădina mea însă, trandafirii mei dragi s-au încăpăţânat să înflorească şi să nu ţină seama de anotimp.
Am avut zăpădă şi trandafiri înfloriţi.

Şi pentru ca mi+a fost milă de ei, să îi las afară pe un asemenea ger, i-am adunat în vază, chiar dacă ştiu că timpul nu va fi îndelungat.
Afară la noi e iarnă, înăuntru e vară.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

nici papusile nu mai sunt ce au fost

Nu vreau sa fac apologia papusilor frumoase, cu fete copilaresti care se faceau altadata. Eu oricum nu am avut prea multe papusi, asa ca nu am cum sa fac o comparatie pertineneta doar prin prisma celor doua exemplare care stateau in camera cea mare a bunicii si cu, care nu indrazneam sa ma joc, ca le aveam amintire de la parintii mei.
Acum fetita mea a are o sumedenie de papusi. Nu chiar exagerat de multe, dar suficiente, zic eu; ea s-ar putea sa zica altceva....
Bineinteles, majoritatea sunt Barbie sau printese Disney, dar si tot felul de papusele mai mult sau mai putin originale. Unele cumparate special pentru ea, unele mostenite, altele primite.
In general suntem foarte atenti cu jucariile cumparate, dar pe cele primite nu le putem intotdeauna controla. Si nici nu suntem paranoici din fire.
Dar sa revin la papusi. De mult nu ma mai scandalizeaza fustitele imposibil de scurte si tocurile de o inaltime care in viata reala nu le-ai putea purta fara sa te ia raul de inaltime sau sa iti sucesti o glezna. Sau talia lor ireala si machiajul exagerat de strident.
Astazi am vazut o papusica care avea cercel in nas. Iertata-mi fie inapoierea fata de tendintele actuale, dar eu cred ca nu e normal ca o papusa adresata unor copii pana in 7 ani sa aiba cercel in nas. Nu vreau sa analizez si sa psihanalizez problema. Foarte probabil ca fetita sa o perceapa ca pe o simpla papusica frumoasa si nicidecum sa ii dea valente la care doar eu ma gandesc. Asa ca nu o sa ma apuc sa filosofez prea mult pe tema data, ci o voi lasa sa se joaca cu ea. Oricum, din experienta mea stiu ca o va abandona in favoarea unei alte jucarii inainte de ma gandi eu la terpituri de inlaturare a papusii buclucase.
Daca aveti o fetita acasa sau pur si simplu daca aveti vreo slabiciune pentru colectionarea papusilor, s-ar putea sa nu va socheze prea tare informatia asta, dar eu inca ma resimt.

joi, 9 decembrie 2010

8 luni

8 luni de nebanuite bucurii, cu minunea numarul 2.

Da, ati vazut bine, ala din frunte e un cucui. De buna purtare, fireste! Cum nu sta doua secunde in acelasi loc, aparitia cucuiului era oarecum previzibila, amanat pe cat s-a putut de grija protectoare a mamei, dar aparut intr-un final gratie vesnicei rostogoliri a micutei.
Aici e cu surioara mai mare, intr-unul din multele lor momente de tandrete.

Bilant la 8 luni:
Sa le luam pe rand...
E vesela, vioaie si tare zambareata. Eu spun la toata lumea ca mi-am facut-o pe Paula sa ma pupe si pe Georgia sa imi zambeasca. Poate ma va pupa si ea mai tarziu, deocamdata doar ma mesteca si ma umble de bale.
Are peste 8 kg si aproape 70 de cm. Aici nu stiu niciodata precis, astea sunt datele de la ultima vizita la medic. Eu cat am stat cu ea in maternitate, la fel cum am patit si cu prima, atata mi-au fost masurate si cantarite fetitele, din gram in gram, atata m-am bocit pentru fiecare 10 grame puse sau scazute, ca mi-am promis mie ca nu le voi masura acasa. Si m-am tinut de cuvant. La amandoua. Dar vad pe ea cum creste, nu am nevoie de cantar pentru a sti ca ii merge bine.
E stirba, nu are nici un dintisor momentan. Tot ce prinde mesteca, dar nu stiu daca sa-si potoleasca vreo durere ascunsa de gingii, deocamdata nu sunt alte semne ca ar durea-o gingiile, sau pur si simplu asa cunoaste ea lumea, ducand la gurita tot ce prinde. Lumea ei e tare mestecata si morsolita.
E fan sanulet deocamdata si nu da semne serioase ca ar vrea sa treaca la alte sortimente din bucataria familiei. Nu pot spune ca i-am inceput diversificarea propriu-zis, ca inca nu i-am inlocuit nici o masa complet. I-am inlocuit asa cate un sfert, cate o jumatate de masa, ca nu se omoara cu mancatul. Cand nu mai vrea, nu mai inghite, da tot ce are in gurita afara si cam gata masa noastra. Nu e o mare admiratoare a fructelor, spre deosebire de surioara mai mare, dar prefera legumele si mamaliga. Cat inca avem laptic berechet, nici eu nu insist prea tare. Incet si firesc am mers si cu prima si a fost bine, la un an manca singurica cu lingurita din farfuriuta ei. Asa ca nu ne grabim nici acum.
Sta singura in fundulet, dar nu exagerat de mult. Se incordeaza si vrea in picioare. Daca nu raspund rapid sa o ridic, porneste singura in aventura, in sensul ca se deplaseaza pe pat, dar nu mergand de-a busilea (oricum cred ca e devreme sa mearga singura de-a busilea, la capitolul asta nu am nici o experienta, ca Paula a mers intai in picioare si apoi in patru labe, cand mersul de-a busilea nu mai era o necesitate ci doar un rasfat de-al ei), ci se ancoreaza in cap si se deplaseaza impingandu-se.
Stie care ii sunt manutele si stie sa le dea daca le ceri. De asemenea stie sa arate care sunt manutele si piciorusele ursuletilor sau a altor jucarii.
Doarme destul de putin ziua, are un somn mai lung, si mai multe de cate 20-30 de minute. Doarme destul de iepureste. Un pic si apoi e fresh, gata de actiune, spre deosebire totala de mama sa. Noaptea doarme destul de bine, se trezeste de 2-3 ori, dar dupa ce mananca adoarme instant la loc, din nou spre deosebire de sus mentionata mama, care nu adoarme intotdeauna la fel de repede. Oricum, eu sunt destul de multumita, chiar daca se trezeste de multe ori, adoarme repede si nu trebuie sa ma plimb cu ea prin casa, toata noaptea, ca la o experienta anterioara, spre exemplu. Iar in basmul ala cu bebelusi care dorm toata noaptea dintr-un capat in celalalt, eu nu am ajuns sa cred. Mie nu mi s-a intamplat ceva atat de fantastic si suprarealist pana acum. Inca mai cred ca e doar o poveste spusa de unele mamici ca sa ma oftice cand ma vad cu ochii carpiti de nesomn.
Care ochi, oricat ar fi de ingusti, se lumineaza instant la vederea zambetului...

luni, 6 decembrie 2010

performanţă

Ghiciţi care fetiţă de aproape 8 luni (peste 3 zile), coboară singurică din pătuţ.
Se întoarce pe burtă, îşi ridică capul şi se spijină în mânuţe, apoi dă în marşalier până atinge cu picioruşele podeaua. După care se sprijină de pătuţ şi stă în aştepare.
În aştepatarea ajutorului şi a multor pupici pentru performanţă.

Pe Moşul nu a trebuit să îl aştepte prea mult că el a fost serios şi a venit la fix pentru prima întâlnire a lor.

Sper că aţi fost toţi cuminţi şi a venit şi la voi.
De la noi primiţi o îmbrăţişare călduroasă şi o urare de La mulţi ani pentru toţi sărbătoriţii zilei!

mustrare

Am primit mustrare. Deocamdată verbală.
Aseară, în timp ce eram prinsă între un schimbat de scutec şi o conversaţie cu prinţul consort, cea dintâi a mea născută a venit să îmi ceară apă. Deşi de obicei am atenţia distributivă şi distribuită uniform oriunde trebuie, nu am recepţionat informaţia si, prin urmare, nu am executat-o.
Dar a venit foarte serioasă şi a insistat:
Te-am rugat frumos să-mi dai apă!
Poftim! Imi cer scuze!
Multumesc!
Şi a continuat cu mutriţa cea mai serioasă posibil: Te iert, dar să nu se mai repete!
Sper şi eu! Nu promit...

sâmbătă, 4 decembrie 2010

În aşteptarea sărbătorii: primele zile.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este foarte aşteptată şi îndrăgită în familia noastră. Ca de altfel în nemumărate familii. Crăciunul are o magie aparte pe care alte sărbători nu o au. Probabil şi datorită iernii şi datorită Moşului şi întregii atmosfere de la sfârşitul anului. Cert e că farmecul Crăciunului e de necontestat. Şi cum pentru noi Crăciun înseamnă sărbătoare în familie, toată pregătirea pentru sărbătoare o facem în linişte, în sânul familiei, implicând cât mai mulţi membri posibil.
Deja avem unele tradiţii ale familie pe care le respectăm şi, din mers, adaptăm şi potrivim pe măsura sufletului nostru şi alte tradiţii şi obiceiuri frumoase.
Fetele mele nu au o mamă prea îndemânatică (tatăl lor, în schimb, compensează acest neajuns) aşa că nu am făcut un calendar de avent. Am cumpărat unul cu Dora (fetiţa din celebrul desen omonim) şi suntem încântate în special pentru ciocolata sa.
Dar nu aşteptăm fiecare zi doar ca să deschidem încă o căsuţă cu bunătăţi, ci ne+am propus ca în fiecare zi să facem tot felul de activităţi care să prelungească magia si farmecul sărbătorii.
Unii sărbătoresc Naşterea Domnului trei zile, alţii chiar una singură, noi ne-am propus să simţim spiritul sărbătorii o lună (măcar!).
În prima zi a lunii am mers la artificii, în formulă completă, să debutăm cum se cuvine. Au fost primele artificii ale Georgiei, care a stat foarte cuminte.

Joi seară, când ne-am întors de la balet am trimis un pacheţel cuiva drag de departe, apoi seara am sunat bunicii să le spunem toate poeziile pentru serbare şi toate colindele învăţate.
Aseară, după ce mai întâi i-am citit surioare mai mari povestea primului Crăciun şi am povestit despre pruncul sfânt, am fost la plimbare prin oraş, la deschiderea oficială a iluminatului festiv.

După ce s-au aprins luminiţele în oraş, a avut loc un spectacol drăguţ cu Ştefania şi Sportacus, care i-au plăcut mult Paulei. Deşi ea a vrut mult să urce pe scenă să il colinde pe Moş şi să beneficieze de cadouţ, am convins-o să plecăm că deja se făcuse târziu, picura şi aveam şi bebeluşa cu noi. A fost o seară foarte frumoasă în care ne+am bucurat de magia ce a cuprins oraşul şi de multă linişte.

Astăzi am ascultat colinde toată dimineata, am făcut turtă dulce de post în forme diferite, spre totala distracţie a puştoaicei şi am încheiat seara la fel de frumos şi paşnic uitându-ne la Albă ca zăpada.
Cam atât despre aceste prime zile de decembrie. Bine, cam atât plus o isterie generală legată de hepatita A, că au fost două cazuri la ea în grupă, nefiind anunţaţi părinţii decât după al doilea caz, fapt pentru care am făcut şi vaccin. Dar astea nu fac parte din suita sărbătorilor (să sperăm şi să ne rugăm pentru asta!!!).
La voi cum a fost?

vineri, 3 decembrie 2010

despre prietenie

Singura mea prietenă de la grădi e Denisa. Şi Georgia. Şi Roxi. Şi Andrada. Şi Anca.

Ştiţi şi voi persoane la fel de hotărâte, când vine vorba despre prieteni?

miercuri, 1 decembrie 2010

Sfânta România!

Conform principiului: ieri l-am sărbătorit pe Andrei că a fost Sf. Andrei, astăzi Paula l-a întrebat pe tati: "Dacă e ziua României înseamnă că e Sfânta România?"
Drăguţă întrebare. Un adevărat silogism şi nimic altceva! Parcă te poţi pune cu logica copilului...
Dimineaţă, pe o vreme de să nu dai nici câinele afară din casă, pe un frig muşcător şi o ploaie rece ca gheaţa, fiica mea cea mare şi tatăl ei au plecat să vadă soldaţii defilând. Ei şi pensionarii nu lipsesc de la nici o paradă! De fapt, nu doar ei au fost, am aflat că erau foarte mulţi copii, surprinzător de mulţi dacă ţinem cont de vremea neprietenoasă.
Când Paula a venit acasă mi-a spus că a îngheţat. Am întrebat-o unde a îngheţat şi mi-a răspuns: "Tot corpul, în afară de inimă!"
Diseară, un pic mai încotoşmănaţi, vom merge să vedem artificiile. Avem noi un loc secret unde ne vom cocoţa să ne bucurăm de ele în toată splendoarea lor, fără a înghiţi fumul pe care-l degajă şi fără a beneficia de înghesuiala şi îmbrânceala specifică.
Vă doresc să aveţi o zi frumoasă, în care să vă bucuraţi că sunteţi români, indiferent ce alegeţi să faceţi!

marți, 30 noiembrie 2010

Frumuseţi miniaturale

Mă uit în ultima vreme destul de des la televizor. Încep să cred că iubiţii noştri conducători au, care va să zică, dreptate cand spun ca noi mamele nu facem nimic toată ziua, decât stăm cu ochii în telenovele şi, evident, tocăm banii statului. Mă deprofesionalizez, ca să citez un termen auzit azi. Nu tu Shopenhauer, nu tu Tolkien sau Dostoievski, nici măcar Minulescu sau Cătărescu, cum au auzit că se cultivă oficialităţile. Eu, nimic din toate astea. Banale cărţi de puericultură, de gastrononie, psihologie şi educaţie bebeluşească. Prostioare... cum ar spune unii inţelegători cu delăsarea şi chiar regresul intelectual al mamelor. Si bineinţeles, mă delectez, spre deliciul denigratorilor, cu tv-ul.

O emisiune la care am reuşit să mă uit de câteva ori cap-coadă, şi la care nu încetez a mă minuna, este Frumuseţi miniaturale, in traducerea noastră, titlul ei fiind Toddlers&tiaras. Pentru cei care nu ştiu, sunt concursuri de frumuseţe pentru fetiţe, pentru copii de fapt, că sunt şi băieţei pe acolo rătăciţi. Iar unii au o vârstă foarte mică, am văzut şi fetiţe de doi ani participând la concurs. Şi concursul de minimiss e altfel decât pentru adulţi, în sensul că fetiţele trebuie să fie cât mai nenaturale posibil. Nici nu ştiu dacă te primesc acolo nemachiată şi necoafată. Nici nu mai seamănă cu ele insele, sunt ca nişte păpuşele. Frumoase de pică, dar păpuşi, nu fetiţe.
M-am uitat de câteva ori şi de fiecare dată sunt la fel de mirată. Încerc să fac abstracţie de mamele care de cele mai multe ori au în jur de 120 de kg şi care recunosc că sunt dependente de concurs, ele şi nu copii; de fetiţele care plâng şi spun că nu vor să fie îmbrăcate sau care pur şi simplu se tăvălesc pe jos uneori, în timp ce părinţii afirmă că e doar o toană de vedetă, că ele ar fi ahtiate de fapt după concursuri; de jucăriile de pluş ţinute pe canapea nu pentru joacă ci pe post de membri ai juriului. Poate că la mijloc nu sunt frustrările şi dorinţa enormă a unor părinţi de a ieşi în evidenţă, uneori cu eforturi financiare serioase. Poate chiar primează interesul acelor fetiţe si părinţii lor ştiu ce e mai bine pentru ele, chiar dacă le privează de la joacă şi le silesc la repetiţii chiar şi câteva luni, după cum spuneau în reportaj, până le iese perfect anumite figuri.
Evident, uneori mult prea evident, la fiecare două fraze, absolut fiecare mămică ţine să spună cât de mult se distrează copilul ei pregătindu-se pentru concurs, cum totul e o minunată joacă şi cât de frumos şi armonios i se dezvoltă personalitatea de când participă la asftel de concursuri.
Şi mă tot întreb dacă părinţii aceia nu au aflat că există şi altă metodă de a distra copii de 4-5 ani şi a le forma o personalitate puternică, altfel decât silindu-i să poarte machiaje sofisticate, peruci, dinţi falşi (că doar sunt la vârsta la care dinţişorii lor reali sunt culeşi de Zâna Măseluţă) şi bronz artificial.



Aşa arată aceste frumuseţi. Pozele le-am găsit pe net. În emisiune pot spune că sunt chiar şi mai frumoase unele dintre ele. Adevărate frumuseţi în miniatură.
Văzându-le, nu e greu de înţeles de ce şi-ar dori un părinte să se mândrescă cu ele, de ce ar vrea ca şi fetiţa lui să arate aşa.
Şi totuşi, de câte ori mă uit la ele, ştiu exact cum nu vor arăta fetiţele mele.

de Sf. Andrei



"Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: <>. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).
Fiind Sfantul apostol care a increstinat poporul nostru, despre el se cunosc foarte multe lucruri, atat reale, cu temeiuri biblice, cat si foarte multe traditii populare din vremuri primordiale.
Mai jos va propun spre ascultare Colindul Sf. Andrei:



La multi ani tuturor celor care poarta acest frumos nume!
La multi ani Andrei!
La multi ani Andreea!

joi, 25 noiembrie 2010

Şcoala animalelor

În cartea sa “Growing Strong in the Seasons of Life” [Fii puternic în anotimpurile vieţii], Dr Charles Swindoll scrie o povestioara foarte interesanta, numita Şcoala animalelor. Povestirea a circulat la noi intr+o serie de volume foarte populare la sfarsitul anilor 90, Supa de pui pentru suflet.
“Odată, animalele s-au hotărât să facă ceva semnificativ pentru a preîn­tâmpina problemele lumii noi. Aşa că au organizat o şcoală. Au implementat o programă de acti­vităţi pentru alergare, căţărare, înot şi zbor. Pentru a o face mai uşor de administrat, toate ani­malele s-au înscris la toate materiile.
Raţa se pricepea de minune la înot. De fapt, era mai bună la înot chiar decât instructorul! Totuşi, a luat doar notă de trecere la zbor şi s-a descurcat foarte slab la alergat. Pentru că era aşa de lentă la alergat, a trebuit să renunţe la înot şi să stea după ore să exerseze. Aceasta i-a afectat grav labele aşa că a devenit mediocră la înot. Dar “mediocru” era acceptabil, deci nimeni nu şi-a făcut griji în această privinţă, cu excepţia raţei.
Iepurele a rămas în fruntea clasei la alergat, dar i s-a dezvoltat un tic nervos la muşchii piciorului pentru că a avut foarte mult de recuperat la înot. Aşa că a luat în loc de 10 doar 7 la alergare şi a 4 la căţăratul în copaci.
Veveriţa era as în căţărat, dar a fost constant frustrată la ora de zbor pentru că profesorul o făcea să înceapă de la sol în sus şi nu din vârful copacilor în jos… aşa că a luat numai 7 la căţărat şi 6 la alergat.
Uliul a fost un elev problemă şi a fost sever disciplinat pentru că era non-conformist. La orele de căţărat, le-a depăşit pe toate celelalte animale, dar a insistat să ajungă sus prin propria sa metodă!
În cele din urmă, absolventul clasei s-a dovedit a fi un ţipar anormal, care făcea totul la nivel mediocru, stia sa innoate, reusea putin sa zboare, si chiar sa alerge si sa se catere putin. Însă profesorii erau mulţumiţi că cineva îşi însuşise toate materiile!"
Povestea asta am primit-o la prima mea şedinţă de consiliu profesoral, de la o doamnă directoare foarte drăguţă. Şi m-am gândit mult la ea pe parcursul anilor, ori de câte ori vedeam vreun "uliu" nedreptăţit sau o "raţă" ori o "veveriţă" frustrată, în timp ce atâţia "ţipari" culegeau roadele.
Iar în ultima vreme am ajuns să mă gândesc la ea şi ca părinte. Mă gândesc dacă nu cumva, uitând de propriile frustrări si convenţii pe care a trebuit să le suportăm, ridicăm ştacheta atât de sus, încât ne silim copii să devină, fără voia lor, "ţipari".

marți, 23 noiembrie 2010

Fetele Gilmore

Unul dintre putinele seriale la care m-as uita de o mie de ori fara sa ma plictisesc e Fetele Gilmore. Este atat de bine realizat, cu replici inteligente si cu actrite frumoase, care vorbesc mult si care au un dialog viu, vibrant.
L-am vazut atunci, candva, la vremea lui. Dar pentru ca acum e din nou, pe Diva, canalul acela care inlocuieste Hallmarkul, nu ma pot abtine sa nu ma uit iar si iar.

Si apoi, fetele Gilmore au o relatie mama-fiica de invidiat.
Bine, in cazul lor, mama e si foarte tanara. Doar a avut fiica la 16 ani.
Eu mi-am dorit intotdeauna sa fiu o mama tanara, dar pana vor creste fetele mele, sper sa raman tanara macar in spirit.


Iar Rory e o fata cum cred ca isi doreste fiecare mama sa aiba.
Imi place de ea si de prietenele ei pentru ca au pasiuni frumoase, studiaza mult, citesc mult, se distreaza in limitele normalului, ceea ce acum e destul de greu de gasit.
Mi-ar placea sa fie redifuzat si cand vor creste fetele mele, sa ne uitam impreuna si sper, sa radem mult.
Mai jos, cateva replici din spumosul dialog mama-fiica.

Rory: Minţi.
Lorelai: Sunt misterioasă. Aşa fac femeile.

Lorelai: Eşti fiica mea preferată.
Rory: Spui asta tuturor fiicelor tale.
Lorelai: Da, dar vorbesc serios doar în cazul tău.

Rory: Vai, pantofii mei.
Lorelai: N-ai nevoie de pantofi. Pe vremea mea, mergeam peste 30 de kilometri prin zăpadă, doar ca să ajungem la pantofi.

Rory: Ne ducem. Ne uităm. Bună, Yale. Pa, Yale. Şi gata. Nicio supărare. Nicio întristare.
Lorelai: La câte propoziţii din două cuvinte te mai poţi gândi?

Lorelai: Mama - a fost aici. O simt.
Rory: Bunica nu a fost aici.
Lorelai: Simţi mirosul?
Rory: Ce miros?
Lorelai: Camera - miroase a vină şi a Chanel No. 5.

Rory: (vorbeşte la telefon cu Lorelai) Ţi-am zis să mă suni pe fix. Factura de la telefonul meu mobil este astronomică.
Lorelai: Dar o conversaţie cu mine - de nepreţuit.

Rory: Am nevoie de tine, am nevoie să fii aici, am nevoie de tine acum. Nu pot să fac asta de una singură. Am nevoie de mămica mea şi, fir-ar să fie, nu-mi pasă cine ştie asta.

Rory: Ştii, întotdeauna reuşeşti să mă determini să-ţi spun ceea ce gândesc.
Lorelai: Da, iar lecţia pe care am învăţat-o cu această ocazie este că nu ar trebui să devii spion.

Lorelai: Mi-e dor de Max.
Rory: Ştiu.
Lorelai: Am avut un vis cu el acum câteva nopţi.
Rory: Murdar?
Lorelai: Nu. Deloc. Şi când vei împlini 21 de ani, îţi voi spune răspunsul real.

Lorelai: Doamnele niciodată nu se servesc singure cu aperitive. Doamnele niciodată nu se servesc singure cu nimic. Nici măcar nu au propriile idei.
Rory: O, Doamne.
Lorelai: Ele trebuie să stea neajutorate şi să aştepte un tânăr puternic să vină şi să le ofere ajutorul. Nu calcă în băltoace şi nici nu sar peste ele. Nici măcar nu trebuie să se uite la băltoace. Chiar trebuie să fie legate la ochi, băgate într-un sac şi ridicate peste băltoace.
Rory: Nu există o regulă referitoare la cât de mult ar trebui să vorbească doamnele?
Lorelai: Ăă, nu.

Lorelai: Te rog să nu studiezi atât de mult încât să devii genială, apoi să înnebuneşti, să te transformi într-un chelios cu capul în formă de ou şi să încerci să iei în stăpânire lumea, pentru că vreau să mergem să îmi cumpăr pantofi în weekend.
Rory: Promit că nu voi înnebuni înainte să-ţi luăm o pereche de cizme.

Rory: Deci, petrecerea asta pe care o să o dea bunica o să fie un eveniment important?
Lorelai: Nu chiar. Guvernul n-o să lucreze în ziua respectivă. Drapelele o să fie în bernă. Barbra Streisand o să aibă ultimul concert... din nou.
Rory: Îhî.
Lorelai: Papa are alte angajamente, dar încearcă să le amâne. Totuşi, Elvis şi Jim Morrison vor veni şi vor aduce cartofi prăjiţi.

Lorelai: Ia uitaţi-o pe fetiţa mea, se duce să conducă lumea!
Rory: Paris o să conducă lumea, eu o să ţin cheile.
Lorelai: Vai, eşti drăguţă, eşti deşteaptă. Mai ai nevoie doar de o rudă beţivă în fundal care să te pună într-o lumină proastă prin tot ceea ce face.
Rory: Te ocupi tu de asta?
Lorelai: Deja ţi-am luat-o înainte.

Oricum, daca nu l-ati vazut deja ca si mine, de foarte multe ori posibil, merita sa va faceti un pic de timp.

luni, 22 noiembrie 2010

despre milostenie

pentru ca...
"Postul nu se ridica la cer, daca nu are de sora milostenia.
Socoteste milostenia nu ca o cheltuiala, ci ca un venit, nu ca o pierdere, ci ca un castig; caci tu prin ea dobandesti mai mult decat ai dat. Tu dai paine, si dobandesti viata cea vesnica; tu dai haina, si dobandesti vesmantul nemuririi; tu ingaduiesti locuirea sub acoperamantul tau si dabandesti imparatia Cerului; tu dai cele trecatoare si dobandesti in locul lor cele ce traiesc in veci.
Da deci saracilor, pentru ca, atunci cand odinioara tu insuti nu vei putea sa vorbesti pentru sine, mii de buze sa vorbeasca pentru tine si milostenia sa fie mijlocitorul tau. Caci milostenia este banul de rascumparare pentru sufletele noastre.
Milostenia nu se judeca dupa masura puterii, ci dupa masura vointei celei bune.
Insa cat de mult trebuie sa dai? Da pe cat poti da. De ai un ban, cumpara cu dansul cerul, nu pentru ca cerul este ceva asa de ieftin, ci pentru ca Dumnezeu este asa plin de iubire". Sf. Ioan Gura de Aur.

Bucatele de viata

Am primit de la Anda o leapsa, in care ar trebui sa imi pun in ordine cronologica viata. Viata mea pusa pe tapet, ma rog, pe laptop, dar tot mi se pare dificil. Nu ca as vrea sa las impresia ca am trait cine stie ce aventuri super interesante, ci tocmai pentru ca nu le-am trait, de asta e greu. Dar vorba multa...
Pana la 5 ani am multe amintiri frumoase, dar nu le pot fixa, lega de o anumita data. Imi amintesc clipe minunate petrecute alaturi de parinti, nasterea fratelui meu, cum l-am urmarit o data pe tata si apoi m-am pierdut de el, cum mi-am spart capul in noaptea de revelion (asta o pot fixa, aveam 4 ani si 4 luni), cum mergeam la camin in Iasi.
La 5 ani si doua saptamani mi-a murit mama, asta stiu dureros de precis, de parca m-ar fi insemnat cineva cu un fier inrosit in fiecare celula. Eu aveam 5, ea 25. Si de aici totul s-a rasturnat. Tata probabil nu a putut suporta durerea si a decis sa mearga mai departe. Fara noi. Desi de atunci nu a mai intervenit niicodata decisiv in vietile noastre, atunci a luat singura si cea mai proasta decizie, de a ne desparti. Partea buna e ca eu am fost dusa la tara, la bunicii din partea mamei.
la 6 ani am avut o alta tragedie personala care m-a marcat, invatand pe propria piele ca necazurile nu vin niciodata singure. Tot atunci, fara nici o legatura una cu alta, l-am vazut pentru prima data pe Mos Craciun. Avea o suba intoarsa pe dos, la fel ca si pantalonii, si am reusit cu brio sa-mi inving emotiile in fata lui, spre deosebire de verisorul meu care s-a ascuns dupa pernele bunicii.
La 7 ani si 2 saptamani am mers la scoala.
Pe la 8 ani, in vreme de iarna ma ocupam cu desconspirarea lui mos Craciun, lucru pe care azi il regret, pentru ca intre timp am invatat sa cred cu adevarat in el si il rog calduros sa ma ierte. Si tot pe atunci, pe o vreme geroasa, mi-am lipit limba de poarta, la indemnurile sus-mentionatului verisor, de nu am putut vorbi o saptamana.
La 11 ani am vazut prima data marea, mi-a murit bunicul din partea tatalui si a venit si revolutia peste noi, tocmai cand fusesem numita sefa de detasament, of, cata nedreptate pe lumea asta.
La 14 ani mi-am facut buletinul, ca toata lumea de altfel, si am aflat cu stupoare ca ziua mea nu era cand stiam eu ca e , ci cu o zi mai tarziu. Mare jale... in primul rand pentru ca mi-a rasturant in capul si in sufletul meu orice urma de stabilitate, pana si lucrurile simple pe care le stiam despre mine, ca data nasterii, se dovedeau a nu fi ce stiam eu ca sunt; si in al doilea rand, sarbatorindu-ma de atunci in doua zile, tota lumea se fofileaza, ba ca era ieri, ba ca e maine, si raman fara cadouri...
La 15 ani am reusit la liceu si mi-a murit bunicul din partea mamei, cel care pentru mine mi-a fost mai mult decat un tata.
La 18 ani nu mi-a spus nimeni la multi ani, in nici una din zile, am fost suparata si am plans. Mult.
La 19 ani am terminat liceul.
la 21 de ani am ajuns studenta la Cluj. Tot atunci mi-a murit bunica, de mi se oprea inima pe strada de durere, infingandu-mi-se in cap o alta idee de care insa nu am reusit sa scap, cum ca nici o reusita nu imi vine fara sa aduca cu ea o pierdere uriasa.
La 24 de ani si doua luni am pasit in fata altarului, brat la brat cu prima iubire. Macar aici am avut si eu noroc cu carul.
La 25 de ani am terminat facultatea, m-am angajat la prima slujba pentru care ma scolisesm special, pentru ca pana atunci mai cochetasem si cu alte slujbe, am reusit la master, mi-am pierdut tata si bunica dinspre tata, mi-am publicat primul volum colectiv de poezii. Si mi-am invins o mare frica care ma bantuia din copilarie, aceea ca nu voi apuca sa depasesc aceasta varsta.
La 26 de ani terminasem masterul, am primit premiul uniunii scriitorilor pentru debut si am aflat ca sunt insarcinata si am nascut o mandrete de fetita, cu putin inainte de a implini 27 de ani.
la 29 de ani am pierdut o sarcina, s-a oprit, pur si simplu, din evolutie.
Iar inainte de a implini 32 am mai nascut o frumusete de fetita si am mai publicat o carte. Intre timp am implinit 32...
Peste alti 32 voi mai scrie sa va pun la curent.
Pana atunci predau leapsa Anei, Oanei, pentru Beatrice si pentru toti doritorii care au rabdarea de a povesti franturi din povestile lor de viata.

miercuri, 17 noiembrie 2010

carl &ellie love story

Va spuneam un pic mai jos despre o poveste de iubire frumoasa, profunda si tulburatoare, dar, in acelasi timp, dureros de ancorata in real. O dragoste atat de posibila, presarata cu atatea vise, caldura si sentimente frumoase, dar si cu esecuri si multa durere. O poveste nu atat pentru copii, cat mai degraba pentru parintii lor. O intreaga viata, cu bunele si cu relele ei, care se deruleaza in fata ochilor starnind dorinta, pasiunea, compasiunea, nostalgia, regretul. Si totul in doar 4 minute. Sunt genii baietii astia de la Pixar.

marți, 16 noiembrie 2010

tinerete fara batranete...

...si viata fara de moarte. In realitate, asta ne dorim cu totii, asta e dorinta la care visam cu totii si pe care o tinem ascunsa in cotloanele intunecate ale inimii, sa nu o zareasca cumva altcineva si sa rada, Doamne fereste, de noi.
Paula imi spune mereu "vreau sa traiesti 100 de ani". Si, desi zambesc cand ii aud naiva dorinta, si eu imi doresc sa ajung la 100 de ani. Ba nu, imi doresc sa ajung la 100 de ani ai ei. Dar sa fim lucide si vesele ca acum si impreuna cu noi sa fie intreaga familie.
Am vrea mereu sa fim asa, daca se poate

si nici nu ne gandim ca va fi ziua cand vom fi si asa

Dar cu toate ca ne-am dori sa fim vesnic tineri si ferice, imi dau tot mai mult seama ca nu suntem pregatiti pentru asta. Pentru tinerete adica. Pentru tineretea aceea frumoasa a sufletului care sa transceada neputintele trupului.
De cate ori nu ati auzit o frumusete de femeie abia trecuta de 30 spunand "sunt prea batrana pentru asa ceva". Ca sa nu mai spun la locul de munca, orice coleg de peste 40 spune deja "las' sa mai faca si astia tineri, mie mi-a trecut vremea". Iar de cate ori auzim cate o poveste cu un batran, cei mai multi dintre noi gandesc "noi nu mai ajungem la varsta lor". Poate si de aici atitudinea asta pasiva, generalizata tot mai mult, fata de batrani, de pensionari, din acest "nu mai apucam noi pensia".
Suntem o generatie lipsita de viziune asupra viitorului. Si de optimism.
Suntem mai batrani decat bunicii noastri. De multe ori.
Vara asta, bunicul sotului meu, care are peste 87 de ani, nu si-a curatat nucii din gradina. Si fetele lui l-au certat pentru asta. Iar el le-a spus sa-si vada de treaba ca ii va curata el, cand va fi batran. Acum nu are timp, are atatea altele de facut. Dar cand va fi batran, ehei! atunci va avea si el timp sa isi curete nucii.
Da, mentalul asta ne lipseste multora dintre noi, cei care ne vedem deja batrani, desi nici nu am apucat sa ne dam copii la scoala.
Iar daca vreti sa vedeti o poveste despre o iubire frumoasa, dar durerosde ancorata in real, si despre visele care se implinesc la orice varsta, va recomand calduros filmul Up, Deasupra tuturor, asta daca nu l-ati vazut deja.

luni, 15 noiembrie 2010

Cu Muzeul la Liceu

Vinerea care tocmai a trecut, am reusit sa ies si eu un pic din casa, sa le dau neuronilor mei posibilitatea de a nu muri degeaba. Dupa ce dragul meu sot s-a invoit de la lucru pentru a sta cu mezina, am acceptat invitatia unei doamne profesoare foarte dragi mie si am mers la un liceu din frumosul nostru oras, unde oameni harnici se indeletnicesc cu activitati extracurriculare.
Am participat la un proiect intitulat "Cu Muzeul la Liceu". Proiectul, initiat de Muzeul National de Literatura si reprezentat aici de Cosmin Perta, a avut mai multe activitati in liceele bucurestene. La Cluj au venit acum pentru prima data si au adus in fata liceenilor, doi mari poeti clujeni, Ruxandra Cesereanu si Ioan Muresan, cel din urma foarte volubil si plin de umor, care si-au citit poeziile si s-au apropiat de elevi prin discutii. Discutii, care sa recunostem, nu au fost prea aprinse, deoarece majoritatea liceenilor nu sunt foarte mari amatori de lectura, iar atunci cand se imprietenesc cu cititul prefera tabloide si doar arar poezie.
Ruxandra Ceseranu a citit poezii din volumul Coma, poeme de semidragoste, cum le-a intitulat, poezii foarte frumoase si extrem de senzoriale, dintre care am ales una si pentru delectarea voastra.

Cutia cu panglici
Ruxandra Cesereanu

cineva deschide corpul meu ca pe o cutie cu panglici
amintiri cu cerceluşi de plastic de când eram fetiţă
îmi zdrăngăne la ureche
mă rujam cu violetul spre verde al mamei
mă încălţam în pantofii ei din lac vişiniu
mă îmbrăcam în rochiile cu paiete pe care le ţinea în geamantan
crezând că voi ajunge femeie de ambasador
pe degetul mare de la mâna stângă îmi puneam mereu zurgălăi
scoteam limba-n oglindă şi-mi ziceam că-s circăreasă
tatăl meu intra atunci în odaie şi-mi spunea să fiu cuminte
dar eu mereu scuturam din codiţe
scuipam guma de mestecat pe jos
şi aduceam brotaci în casă
pe care îi creşteam în cada cu rufe la muiat
stricam ceasurile scoţându-le şuruburile
şi jucam miezul nopţii a venit omul negru n-a sosit
până când îmi simţeam limba leşinată în gură
m-ascundeam în container să nu fiu găsită de nimeni
cu animalele mă-nţelegeam comme çi comme ça
cu oamenii aşijderea nu prea vorbeam
dar adoram lumea culorile şi mirosurile ei coruptibile
în vecii vecilor amin.

duminică, 14 noiembrie 2010

din seria "dupa cum spun eu"...

Mai nou, fiica mea cea mare, emite tot felul de citate, maxime, cugetari, toate aflate in seria lui "dupa cum spun eu" sau "cum spuneam eu" sau "cum imi place mie sa spun, evident dupa caz.
O astfel de maxima, productie proprie, care imi place mie mult este "dupa cum spun eu, surorile pot fi prietene, dar prietenele nu pot fi surori".
Pupa-ar mama geniul cugetator. Abia astept ziua in care vor fi si prietene.

Postul Nasterii Domnului, primul semn ca se apropie Craciunul


Maine incepe postul Craciunului. Pentru mine este primul semn ca se apropie Craciunul cu pasi repezi, ca sarbatoarea cea mare e foarte aproape.
Postul Craciunului are 40 de zile si dureaza de la 15 noiembrie pana la 24 decembrie.Postul Craciunului este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Din punct de vedere al alimentatiei, este un post mai usor, decat cel al Pastelui spre exemplu, avand multe dezlegari la peste, ulei si vin.
Astfel, se mananca peste si preparate din peste in toate zilele de sambata si duminica, cuprinse intre 21 noiembrie si 20 decembrie inclusiv, pe 21 noiembrie, de sarbatoarea Intrarii in biserica a Maicii Domnului, in 30 noiembrie (Sf. Apostol Andrei), 4 decembrie (Sf. Varvara), 5 decembrie (Sf. Sava), 6 decembrie (Sf. Nicolae), 9 decembrie (Zamislirea Sfintei Fecioare Maria), 18 decembrie (Sf. Cuvios Daniil Sihastrul), 20 decembrie (Sf. Ignatie Teoforul).
Postul este mama sanatatii. (Sf.Ioan Gura de Aur)
Postul este izvor de bucurie. (Sf.Vasile cel Mare)
Postul trupului este hrana sufletului. (Sf. Ioan Gura de Aur)
Sa aveti post usor si binecuvantat!

marți, 9 noiembrie 2010

Frumoase şi destul de frumoasă

În casa noastră suntem trei fete şi-un băiat, dar el nu face subiectul articolului de faţă; prin urmare şi frumuseţea locatarelor se împarte în mai multe categorii.
Prima categorie e "bebeluş de o frumuseţe rară cu un zâmbet ştirb ravisant", astăzi sărbătorită cu mulţi pupici la aniversarea celor 7 luni.


Următoarea categorie e autointitulata "cred că de atâta frumuseţe am să mă transform în zână". Aşa că nu imi rămâne decât să vă prezint zâna.





Cât despre mine, nu mă încadrez chiar la estetica urâtului, ci într-o categorie uşor mai blândă, sunt "destul de frumoasă". Dacă vă întrebaţi de unde ştiu cu atâta precizie, aflaţi că într-o seară i-am spus unei fetiţe de pe strada noastra "noapte bună, frumoaso", iar ea mi-a răspuns "şi dumneavoastră sunteţi destul de frumoasă". Ah! realitatea...
După cum probabil sper că mă înţelegeţi, categoria aceasta va fi neilustrată.
În schimb, vă ofer spre privire două frumuseţi din grădina mea, care s-au încăpăţânat să rămână frumoase şi să ne bucure toate zilele, deşi, la un moment dat, vremea tomnatică nu a prea ţinut cu ele.


Cam atât despre frumuseţe, nu de alta, dar nu vrem să fim deocheate...

luni, 8 noiembrie 2010

Sărbătoarea dovlecilor

Sărbătoarea dovlecilor a fost la sfârşitul săptămânii trecute, când au venit la noi bunicii aducând în dar un dovleac uriaş de toată frumuseţea.
Vă prezentăm minunea albă şi dolofană, pe care natura a crescut-o generos în grădinile străbunicilor, alături de mezina familiei, un pic mai rozlie dar aproximativ la fel de dolofană

la care se adaugă surioara mai mare. Dovleacul a fost, cu siguranţă, mai greu decât oricare dintre ele.

Şi o variantă de bostănei nu atât înspăimântători, cât mai degarbă amuzanţi

Decorul nostru pe care îl avem de la începutul toamnei


Un patison sculptat de bunica împreună cu nepoata ei, mai puţin fioros văzut pe lumină

Iar la final, scopul pentru care a fost adus minunatul dovleac cu trenul, cale de 300 de km şi mai bine. O, când mă gândesc la ele îmi lasă şi acum gura apă...

Floarea din lateral e făcută de Paula, care nu ratează nici un prilej de a-şi băga măinile în aluat. Tot ea a fost şi cea care a "pictat" plăcintele cu dovleac sau vărzări, cum li se mai spune pe la noi.

duminică, 7 noiembrie 2010

din minunata lume a alăptării


Deoarece am alăptat cu succes două minunate puştoaice şi am crescut din două boţuri mici (chiar foarte mici)două măndreţe de fete, am crezut că ştiu totul despre alăptare, ba chiar îmi pot da doctoratul în acest domeniu. Asta până zilele trecute, când, deşi bebeluşa noastră se apropie de 7 luni, am făcut febra laptelui.
Eu nu am făcut niciodată febra laptelui, până acum. Am făcut parte din categoria mămicilor foarte norocoase care, atunci când mi+a venit lactaţia, a venit simplu, fără vestita furie a laptelui, fără ragade mari şi, în general, fără nici un fel de probleme. Şi desi fetiţele mele au fost foarte mici, prima malnutrită, a doua prematură, nu am avut nici un fel de probleme în a le alăpta natural.
Cu Paula am avut mari emoţii, pentru că ea a fost hrănită la început cu furtunaşe şi apoi cu biberonul şi, cu toate că i-am dus lapte de al meu imediat ce am ieşit de la terapie intensivă, am crezut că nu va fi mare amatoare de sănuleţ, că deja se obişnuise cu biberonul. Dar m+am înşelat, a fost dragoste la prima degustare între ea şi sănuleţ si nu l-a mai dat pe nimic altceva. Deşi a fost prima naştere nu m-au durut emorm sănii, am avut şi eu mici dureri, dar nimic de nesuportat.
În maternitate am văzut nişte fete care aveau nişte ragade foarte urâte, care îşi alăptau bebeluşii având laptele indoit cu sânge, cărora li se înnodau lacrimile pe barbă imediat ce îşi puneau la sân micuţii sau apelau la pompele pentru sân. La mine nu a fost aşa. Sincer, văzând prin ce au trecut alte mămici, la mine a fost floare la ureche.
Micuţa a fost hrănită exculiv cu lapte matern până la 6 luni, nici măcar ceai nu a vrut, iar apoi de la 6 luni la 8 luni cu lapte în proporţie de 80-90 la suta, pentru că mai primea şi foarte puţină mancare de bebeluş. Am respectat partea cu exclusiv lapte matern atît de tare, că în dex, la alăpate naturală, ar putea să îmi pună poza, fără discuţie. Când am început diversificarea a fost totul foarte simplu şi uşor, neaşteptat de simplu şi uşor. Nu am întâmpinat nici o problemuţă. A fost o mâncăcioasă. Iar dacă avea o zi cînd nu era atât de păpăcioasă nu mă agitam deloc, deoarece ştiam că avea lăpticul meu la îndemână. Şi l+a avut până la 1 an şi 9 luni. Nici înţărcarea nu a fost prea grea, prin urmare pot afirma că la ea totul a fost ca la carte, să zic aşa.
Nici cu Georgia lucrurile nu au debutat prea diferit. Pe ea am născut+o vineri, de Izvorul Tămăduirii, iar duminica deja mi se pornise lactaţia. Dar pentru că mă aflam încă la terapie în aşteptarea unei noi intervenţii pe coloană (deoarece un medic mult prea îndrăgostit mi-a greşit anestezia), am fost sfătuită (de fapt obligată de asistente şi împrejurări) să îmi arunc bunătate de colostru şi să nu i-l dau. Când în sfârşit am ieşit de la terapie i-am dus lăptic, chiar dacă i l-au dat cu biberonul.
Şi a venit şi momentul mult aşteptat în care mi-a fost adusă la alăptat. Şi ca să fie cu adevărat special mi-a fost adusă la miezul nopţii, aşa ca de vrajă. Of, nu mă luaţi în seamă, fac haz de necaz. Aşa a considerat atunci o doamnă asistentă că ala ar fi momentul optim de pus bebeluşa la săn. Bineînţeles că nu l-a vrut, la ora aia. Ştia şi ea că nu se mai mămâncă după 6 seara, glumesc. Atunci nu îmi ardea de glumit, ci de bocit, mă gândeam intr-una ce mă fac eu dacă nu vrea sânul, că, deşi mai crescusem una, nici nu ştiu măcar să strerilizez un biberon. Dar nici la ea nu a fost cazul de griji suplimentare, că imediat ce ne+am cunoscut la o oră oarecum mai normală, dimineaţa la 5, am devenit prietene de nedespărţit.
Acum, deşi facem peste două zile 7 luni, păpăm tot sănuleţ. Iar pentru distracţie, de vreo două săptămâni, mai gustăm din când în când puţine cereale, pireuţ din fructe şi alte asemenea bunătăţi din gastronomia bebeluşească. Dar astea în cantităţi destul de mici deocamdată, că nu ne grăbim.
Şi tocmai când credeam că imediat am două domnişoare în casă, am făcut furia laptelui, cu canale înfundate, cu noduli dureroşi şi sănul insuportabil la atingere. Eu, în marea mea naivitate, credeam că dacă nu faci atunci imediat după naştere, gata scapi pentru vecii vecilor. Dar nu a fost să fie.
Aşa că acum sufăr şi pentru atunci. După ce un nene doctor mi-a spus că daca nu îmi eliberez până a doua zi sânul fac abces mamar, am intrat în panică. M-am străduit să il eliberez, dar el era tot împietrit si nicicum nu voia să cadă la pace. Bineînţeles că domnul doctor, în mărinimia lui, mi-a strâns atât de tare sânul, că am crezut că mă urc pe un perete de durere, doar ca să îmi demonstreze ceva ce oricum ştiam, că puţin lăptic tot ieşea de acolo, doar că nu tot. Venită acasă, după ce mă speriasem suficient bântuind prin spital, mi-a venit foarte îngrozitor de proasta idee să apelez la o pompă de sân, pe care mi-a împrumutat-o o vecină, când a văzut cât sunt de disperată.
Nu ştiu dacă aţi apelat vreodată la aşa ceva, dar sfatul meu absolut călduros e să nu apelaţi la ea în vecii vecilor. Deşi am născut şi prin urmare alăptat de două ori, nu am folosit aşa ceva până săptămâna asta. Dar mi-am dat repede seama că nu am pierdut nimic. După ce m-a durut de credeam că nu e adevărat, după ce m-a tras cu atâta putere de simţeam că îmi uneşte spatele de piept, nu a curs decât o singură picătură de lapte. Mult mai uşor şi repede aş fi umplut recipientul cu lacrimile mele. Aşa că l-am abandonat pe groaznicul instrument de tortură, care, între noi fie vorba, cred că a fost inventat de un bărbat, şi am apelat la mâna mea magică, care m-a nu m-a dezamagit până acum şi care mi-a golit sânuleţul rapid şi fără dureri monstruoase.
După câteva zile în care a stat împietrit, acum sânul e mai bine, nu mai are noduli dureroşi, dar iar e foarte dureros la atingere, nu ştiu de ce, deşi iniţial durerea dispăruse o dată cu nodulul. Acum a revenit. Sper din tot sufletul să treacă curând...

luni, 25 octombrie 2010

Ziua Armatei

25 octombrie 1944, Ziua Armatei Române, semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţie şi administraţie străină.


Cinste eroilor noştri! Printre ei şi străbunicii noştri au participat la luptele acelea crâncene. Din fericire pentru familia noastră, ei au trăit pentru a putea povesti şi nepoţilor.

vineri, 22 octombrie 2010

O familie chibzuită

Suntem o familie chibzuită, în care lecţia economisirii se învaţă încă de când suntem mici. De fapt suntem o familie pe jumătate econoamă, aflată în plină educare a jumătăţii risipitoare. În jumătatea din urmă mă autoinclud, aşa că atunci când nu mi-am dovedit loialitatea faţă de strângătorii familiei am fost sancţionată prompt.
"Nu pune atât de mult, trebuie să econisim".
"Ce să facem?" Şi apoi, după 20 de secunde în care am procesat informaţia: "Ce ai spus? Să economisim?"
"Da. Tata a spus să econimisim!"
Ce să mai fac, m-am conformat dorinţei prunceşti, doar nu pot să o contrazic tocmai acum, în vreme de criză.

joi, 21 octombrie 2010

ce este un soţ?


"Este cel de la care vin întotdeauna florile". Trisha Goodwin
"Este bărbatul care-ţi stă alături pentru a înfrunta necazurile pe care nu le-ai fi avut dacă nu te măritai!" L.M.Smith
"Un soţ este expertul care, cu tandreţe îţi usucă degetele de la mâini şi de la picioare". L. Cunningham
"Prietenul cel mai bun e întotdeauna soţul şi consolarea cea mai întreagă, soţia!" T. Arghezi
"Un soţ este ceea ce rămâne dintr-un iubit după ce i s-a extras nervul". H. Rowland
"Un soţ este unica fiinţă ai cărei ciorapi îi speli fără să te înfiori". Linda Cornish
"Alegerea soţului este fapta cea mai însemnată a unei femei". G. Călinescu
"Este cel care te face să te simţi mamă - a copiilor lui". D. Youhg
"Iti stiu fiecare alunita, fiece cuta, fiecare rid. Fiecare cuta, fiecare cicatrice, fiecare pata, fiece fir de par. Stiu ca patezi gresia din baie cu spuma de ras, ca stropesti peste tot cu apa din cada, ca nu-ti duci niciodata farfuria la chiuveta, ca-ti lasi hainele peste tot, ca uiti sa-ti schimbi ciorapii, ca-mi povestesti finalurile de la romanele politiste, ca intri cu noroi in casa, ca mereu uiti sa platesti facturile. Iti cunosc ciudateniile, prejudecatile, toanele. Dar cu toate astea, dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica pe deplin, sunt nebuna dupa tine." Charlotte Gray
"Soţul îţi spune "te iubesc" exact când eşti unsă pe faţă cu cremă; şi îşi aduce aminte poanta bancului în mijlocul unei petreceri". J. Woods
"Un soţ este cel care atunci când îi spune cineva că e sub papucul nevestei, răspunde, da, dar ce condur minunat..." Gill Karlsen
"Este cel care mă face să repet zilnic *Îţi mulţumesc, Doamne, pentru acest om*!" Veronica Cassidy

marți, 19 octombrie 2010

de 8 ani împreună

Suntem căsătoriţi de 8 ani.
Într-o frumoasă şi călduroasă zi de octombrie, în 2002, cu un milion de vise frumoase în inimă am mers împreună la cununia civilă, la cununia religioasă şi apoi la petrecerea gastronomico-bahico-muzicalo-dansantă unde am chefuit, conform tradiţiei, până în zori.
De atunci suntem oficial o familie de oameni serioşi aşezaţi la casa lor.
De 8 ani!

luni, 18 octombrie 2010

soţului meu

da. ţie.

"Un soţ este cel mai bun prieten pe care-l vei avea, în viaţă. Cu el împarţi gândurile, stările sufleteşti, râsul şi lacrimile tale. Este modelul tău în viaţă pe care să-l urmezi până la capătul pământului. Şi dacă ceea ce spun sună cam sentimental, îmi pare rău dar asta e ceea ce simt eu pentru soţul meu". (Susan Holmes)

joi, 7 octombrie 2010

Grupa zoo de la grădi






Am văzut la Mariana un post în care spunea ca fetiţa ei este în grupa "elefănţeilor". Suna aşa de draguţ.
Îmi place că la grădiniţă educatoarele se întrec în imaginaţie, în a da nume tot mai fascinante grupelor de copii.
La Paula la grădiniţă există grupa fluturaşilor, a aricilor, albinutelor şi, în general, a multor insecte.
Ştiu că şi pentru elevii de clasa I se practica să denumeşti clasa cu nume de bobocei, puiuţi şi alte animăluţe mici, pentru a nu se rătăci prin şcoală micii învăţăcei, mai ales dacă erau multe clase pe nivel.
Paula acum e în grupa mare a mămăruţelor, dar când a fost în grupa mică era ursuleţ polar. Grupa mică a ursuleţilor polari. Sună fain, nu?
Imaginile astea care v-au delectat sunt nişte fotografii superbe realizate de Anne Geddes.

miercuri, 6 octombrie 2010

Lecţie de anatomie pentru copii şi nu numai

Fetiţa mea învaţă săptămâna aceasta despre corpul omenesc. Aşa că a venit acasă cu foarte multe noutăţi. Printre noile ei achiziţii la nivelul vocabularului se numară denumiri ca membre superioare, membre inferioare si papile gustative. Şi când mă gandesc că eu eram în clasa a VIII-a cănd am auzit prima dată de papile gustative. Deh! vremuri de mult apuse.
Pe lângă multele informaţii pe care le-a dobândit despre propriul corp, a venit şi cu propunerea de a-i spune exact cum a venit ea pe lume, cum s-a născut ea. Pe lângă alte mămici mai puţin norocoase, ei pot să îi arăt operaţia pentru a-i satisface curiozitatea pe unde a ieşit ea din burtică.
Numai că la acest capitol nu mai avea nici o curiozitate. Ştia şi ea cum a ieşit, toată povestea cu burtica mare, cu statul in spital şi culminând cu operaţia. Mai ales că şi-a reactualizat cunoştinţele o dată cu venirea pe lume a surioarei. Acum doreşte să afle cum a intrat.
Ieri a venit acasă şi m-a întrebat ce meserie are tatăl ei. Evident că nu a mulţumit-o răspunsul că tatăl ei are meseria x. Ea voia să ştie ce meserie are tati în aducerea pe lume a bebluşului. Acum bun, a înţeles şi ea că pe copil îl naşte mama, dar tata ce rol are? Tata doar creşte bebluşul si îi dă papmpers mamei? Nu. Clar că nu, că asta şi ea poate să facă, mi-a spus, dar asta nu înseamnă că e tată. M-a uluit logica ei. M-a dat gata. Şi atunci ce face tata în plus ca să fie tată?
Până acum ştia despre apariţia copiilor o poveste lungă şi complicată, care spunea că pe copilaşi îi crează Doamne-Doamne şi ei stau acolo sus în cer la El pe nişte norişori şi de acolo privesc către pământ şi îşi aleg familia pe care o vor. Şi după ce ei işi aleg familia, Doamne-Doamne trimite barza şi îi aduce în burtica mamei unde stau până sunt gata să se nască. Numai că acum povestea asta e uitată şi nu mai pare chiar atât de valabilă.
Mi-a zis că ştie că tata îi dă mamei o sămânţă mică-mică pe care o pune în burtică şi de acolo creşte copilul. Se pare că ştie o parte a problemei şi misiunea mea ca părinte este să îi completez partea lipsă. Rolul meu era să îi explic cum a ajuns sămânţa în burtica mea. Cum a pus tata sămânţa acolo? Mi-a dat să o mănânc? Am înghiţit-o? Voia să ştie exact traseul seminţei de la tati la mami şi cum a avut loc transferul. Avea multe nelămuriri. Of, grea misiune.
Oricum, dacă e să mă întrebaţi pe mine, aş spune că educatoarea s-a băgat totuşi prea în adâncul problemei, ca să ma exprim aşa, prea merge pe un teren alunecos. Dar poate doar e părerea mea, poate e mai bine ca ei să ştie de mici cu precizie tot ce se întâmplă.
Deocamdată i-am spus că sămînţa a ajuns de la tata la mama prin iubire. Deoarece tata a iubit-o tare mult pe mama, s-au rugat împreună la Doamne-Doamne şi El i-a ajutat şi a pus sămânţa în siguranţă în burtică, unde a stat până a crescut şi s-a făcut o fetiţă minunată.
Prin iubire. Nu am ştiut să dau un altfel de răspuns. Mi s-a părut prea mică (are totuşi 5 ani şi 5 luni) şi total nepotrivit să îi dau alt răspuns. Nu a părut pe deplin lămurită, dar s-a arătat totuşi mulţumită de explicaţia primită. Nu a mai insistat.
Cam aşa m-am descurcat eu aseară. M-a luat cam prin surprindere lecţia asta. Sper să fi primit de la ea notă de trecere şi să nu creadă despre mama ei că nu i-ar strica nişte ore suplimentare de biologie.
Voi cum aţi proceda, ce aţi spune? Sau ce aţi spus când (dacă) aţi fost faţă în faţă cu marea întrebare?

duminică, 3 octombrie 2010

Un vis de toamnă


Când vine vorba despre toamnă, am de câţiva ani încoace un vis. O idee de-a mea. Visez să îmi adun toţi prietenii şi să mergem în parcul mare să facem o inimă uriaşă de castane.
Ideea asta mi-a încolţit în minte si-n inima mai ales, chiar din prima toamnă când m-am plimbat prin parcul mare din Cluj. Nici nu ar fi foarte greu de realizat dacă ţinem cont că aproape 80 la sută dintre copacii parcului sunt castani.
Doar că până acum nu am reuşit sa ne mobilizam. Deşi azi, văzând cât de multe castane sunt, m-am gândit că nici nu ne-ar trebui o mobilizare grozavă, că ar suficient dacă ne-am strânge un grupuleţ, ca apoi sunt convinsa ca vom gasi doritori sa ne ajute. Sau asa sper.
Aşa că, in fiecare toamna, cum rugineste un pic frunza şi cad primele castane pârguite, deja ma apucă un dor de planul meu nerealizat.
Astăzi am fost în parc şi am cules multe castane, am făcut chiar un concurs, căci pasiunea pentru ele se pare că am transmis-o şi codiţatei cu ochi albaştri.
Şi, deşi am fost doar noi în familie, tot am încercat să ducem la împlinire măcar o mică parte din vis. Şi ne-am făcut mica noastră inimă de castane.
Iar după atâta muncă mama-natură ne-a răsplătit dragostea, căci am găsit inclusiv o castană în formă de inimă.
Din păcate nu am avut la noi aparatul de fotografiat, căci ne-am deplasat în parc cu copii, bicicletă, cască, tot tacâmul şi nu ne+am mai gândit şi la el, prin urmare fotografia aceasta am facut-o cu telefonul şi se vede. Dar calitatea fotografiei e mai puţin importantă. Contează ziua petrecută frumos, distracţia, visul, dragostea...

vineri, 1 octombrie 2010

din nou la balet

Reincepem cursurile la Palatul Copiilor.
Ieri, pe o vreme nu tocmai prietenoasa, a avut loc in Piata Unirii deschiderea oficila a cursurilor de la Palatul Copiilor.
Evident, am fost si noi acolo, inclusiv cu mezina, pentru ca ne-am inscris la balet si la teatrul de papusi. De fapt, doar pe Paula am inscris-o, dar noi oricum mergem cu totii spre sustinere. Chiar am cochetat un pic cu ideea de a o inscrie si pe Georgia la teatru de papusi. Pe post de marioneta, nu altfel :)
Paula a facut si anul trecut balet, asa ca a vrut neaparat sa se inscrie si anul acesta. A fost frumos, ei i-a placut si, pentru ca anul trecut cand auzea muzica, de orice fel, chiar si populara, ea se ridica pe varfuri si dansa ca o balerina, am decis sa o inscriem. Si bine am facut. Ei ii place mult, e destul de entuziasmata, chiar daca face dansuri si la gradinita. Oricum, la varsta ei nu se pune problema de performanta, ci doar de a avea um mod placut si util de a petrece timpul.
Pentru noi e un pic mai obositor, deoarece in zilele in care are balet nu prea mai putem face nimic. Pana o ducem, o dezbracam, asteptam sa treaca ora, o imbracam, venim acasa, de regula trece toata dupa-amiaza. Cel putin, anul trecut, zilele cu balet, adica lunea si miercurea, erau zile cand ieseam de la 8 dimineata din casa si mai intram la 8 seara. Dar ce nu fac parintii de dragul mogaldetelor lor. Si cand ma gandesc, ca atunci cand nu aveam un copil ci doar visam la ideea de a avea unul, spuneam ca eu il/o voi duce oriunde, la n cursuri. Acum mi-am mai schimbat un pic optica. Desi ei merita toata eforturile.
Asa ca acum avem din nou balerina. Si o manuitoare de papusi. Sa speram ca va vom mai povesti din ispravile noastre la fel de optimisti ca acum...

marți, 28 septembrie 2010

luni, 27 septembrie 2010

Clujul nostru cel de toate zilele

Eu nu sunt clujeanca. M-am nascut intr-un alt oras frumos al patriei noastre, la Iasi, dar viata m-a purtat in locuri necunoscute, dupa moartea mamei. Nu mi-am dorit niciodata sa vin la Cluj, nu l-am vazut ca pe un centru universitar pe care sa mi-l doresc, intotdeauna mi-am dorit Sibiul sau Bucurestiul. Astea mi se parea orase in care merita sa inveti. Si Iasul, bineinteles, dar in Iasi aveam prea multe amintiri dureroase, asa ca am renuntat la el. Nu de tot, inca imi place la nebunie sa il vizitez, mi se pare nespus de frumos, dar nu sa traiesc acolo.
In Cluj am ajuns intr-o toamna frumoasa, acum 11 ani, printr-o intamplare mult prea complicata pentru a fi povestita pe net, dar in care am simtit pur si simplu cum Dumnezeu imi intoarce drumul si il pune pe un alt fagas. Unul la care nici nu visasem. Si asa am ajuns in Cluj. Intai ca studenta, apoi am ramas sa traiaesc aici.
Si Clujul a ramas orasul meu de suflet, orasul in care am facut atatea nebunii frumoase, unele dintre ele pentru prima data in viata. Aici m-am indragostit prima data, aici mi-am gasit sufletul pereche, mi-am facut prieteni absolut minunati, aici ne-am stabilit si ne-am facut cuibusorul, aici mi-am nascut si imi cresc fetele.
Eu spun mereu ca frumusetea si farmecul unui oras nu e dat de cladiri, ci de oameni. Cladiri frumoase, fascinante, acaparatoare, ziduri reci de caramida poti gasi peste tot, dar oamenii sunt cei care asigura cu adevarat vraja unui loc. Iar Clujul are oameni buni. Si are si locuri frumoase, de poveste, in care nu te saturi sa te plimbi si ai tot vrea sa ramai.
Imi plac catedralele Clujului, absolut toate, de la toate confesiunile. Imi plac statuile sale, unele situate in locuri impozante, altele pe stradute retrase si intime, cum e in special cea cu Sfantul Gheorghe ucigand balautul. Imi place cum se vede Clujul de pe Cetatuie, dar si de pe Feleac, in special noaptea, imi place farmecul lui de burg german, dar si de oras cosmopolit.
Si imi face placere sa il prezint prietenilor veniti de departe, imi place sa il arat asa cum este. As vrea ca toata lumea sa il cunoasca asa cum e el, batranul nostru oras, dar se pare ca nu se poate intotdeauna asa... Desi traim intr-o lume in care nimic nu ar trebui sa ne mai mire, nu pot totusi sa ma intrig cand cineva vine sa vada orasul si duce mai departe o imagine care nu este al lui. La meciul pe care CFR-ul la avut cu F.C. Basel, un jurnalist a publicat un material de toata rusinea in care orasul era aparea ca un loc in care "apa si energia electrica sunt un lux" si in care "copiii se joaca printre masini ruginite si abandonate. Doua fetite curata cu carg un covor, ca sa-l pota vinede. Orasul ar trebui sa se numeasca Mexico City, deoarece cu greu iti poti gasi aici de lucru". Si nu are rost sa mai insist, ca banuiesc ca ati prins ideea.
Evident, ca pentru a-si face mai interesant materialul, s-a dus si a facut poze doveditoare, in groapa de gunoi a orasului. Atat a stiut el, atat l-a dus pe el capul. Nu a nimerit nici in parcul central, nici in gradina botanica, nici in muzeul satului, ci in groapa de gunoi. Se zice ca frumusetea e in ochii privitorului, iar el a privit intr-acolo. Numai ca nu a privit singur, aici e problema, ci si multi alti europeni, care neavand vreodata ocazia sa vina la Cluj, vor ramane cu parerea asta despre noi, ca suntem mai rau decat o suburbie africana.
Acum asta e, printre pacatele de a fi roman, se numara si acesta de a avea groapa de gunoi, in care traiesc unii etnici de-ai nostri mult mediatizati. Mai toate orasele tarii au groapa lor, unele dintre ele mai si ard, ce putem face. Si am convingerea mea ca nu suntem unici pe planeta care avem gropi de gunoi, numai ca atunci cand mergem la Paris sau aiurea prin lume, noi nu ne ducem sa cautam gunoaiele lor, nu scotocim in cartierele sarace dupa poze. Noi cautam frumosul, specataculosul, sau cel putin, asta e parerea mea.
Eu stiu ca adevaratul Cluj nu este cel care se gaseste in Pata Rat, cum nu e nici cel din Andrei Muresanu (cartier alintat micul Beverly Hills). El are ceva din mandria Manasturului, din tineterea Hasdeului, din luxul zonelor rezidentiale si saracia Pata Rat-ului, din snobismul zonelor centrale, din linistea din Grigorescu, din vuietul din Gruia (ca doar avem stadion superb, la standarde europene, sa moara de ciuda invidosii, si de pe care elvetienii au plecat infranti. Macar atata consolare sa avem si noi!).
Asa vad eu Clujul. Asta e Clujul meu. Daca nu ma credeti, veniti sa il vedeti si voi.

sâmbătă, 25 septembrie 2010

spiridusul buclucas

Va mai amintiti spiridul nazdravan care fura sosetelele Georgiei? Ei bine, acum a revenit, dar in alta forma si in alta poveste.
Astazi, did-de-dimineata, cand am dat perdelele la o parte, sa intre domnul soare in casa, am observat ca o perdea se desprinsese cu tot cu draperie din tocul ferestrei.
Bineinteles ca sotul harnic a pus-o imediat la loc, dar intre timp sora mai mare, cum ii place sa isi spuna, cauta deja o explicatie pentru intamplare. Si a gasit-o: "Poate ca spiridul lui Mos Craciun s-a ascuns dupa perdea sa nu-l vedem noi si a alunecat de acolo, facand un mic accident!"
Trebuie sa recunosc ca imi place explicatia ei originala.
Problema e cum ii trimitem noi lui Mos Craciun factura pentru reparatii...
Poate se va revansa el cu un cadou generos, cine stie...

joi, 23 septembrie 2010

mica operatie

Astazi am fost la spital pentru o mica interventie chirurgicala. Mititica noastra bebelusa a avut fren lingual scurt, asa ca s-a impus o taiere a lui. A fost foarte curajoasa, nu a plans si totul a decurs foarte bine, chiar mai bine decat preconizasem. Am trecut repede peste firestile emotii si am externat-o la 10 minute dupa ce a iesit din sala de operatii. Acum am adus-o acasa, s-a ospatat cu pofta din sanulet si gangureste frumos in limba belesuseasca. Cam atat despre scurta noastra vizita la spital, speram sa nu il mai vedem curand, decat din exterior.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

poate e doar o replica sau poate nu

Fetita mea cea mare mi-a spus (si) ieri: "Esti cea mai buna mama din lume. Esti cea mai buna mama pe care si-o poate dori un copil..."
Mi-a mai spus asta si imi place mult sa o aud, recunosc. De fiecare data ii raspund ca si ea e o fetita buna, minunata, frumoasa, destepta, cuminte, toate calificativele care imi vin in minte si pe care ea le merita atunci, uneori din plin.
De cate ori o aud spunandu-mi ca sunt cea mai buna mama, ma gandesc uneori ca suna ca un cliseu. Poate si asta este, un cliseu, un raspuns bun intiparit in mintea ei, o replica auzita undeva, o asociere de cuvinte, o fraza de la desene. Sau poate nu. Poate doar asa simte si asa spune.
Oricum ar fi eu sunt fericita. Din cate replici urate sau chiar monstruoase aude si de care nu o pot feri tot timpul (desi ma straduiesc), ba la desene (mai nou a venit si a spus ca si la gradi s-au uitat la desene), ba la alti copii sau pe strada, ea totusi prefera sa vorbeasca frumos si ingrijit.
Iar eu, o femeie visatoare, romantica, usor naiva si vesnic increzatoare in oameni, sunt multumita si increzatoare ca voi putea sa imi cresc totusi sanatos si frumos copiii intr-o lume care se rastoarna sub ochii nostri cu susul in jos.

vineri, 3 septembrie 2010

multumire de efefant

Ati auzit de expresia memorie de elefant? Sunt convinsa. Dar de multumire de elefant? Ei bine, noi am avut o experienta care ne-a arata ca elefantii isi pot arata recunostinta multumind.
Saptamana trecuta a venit in oras circul. Nu am fost la spectacole (din cauza de bebelus), dar am vazut ca au animale frumoase si sanatoase.
Atractia tuturor copiilor au fost doi elefanti, Rani si Mandra.




Dar nici camilele nu s-au lasat mai prejos.


Pentru ca nu am putut merge la spectacol, am dus-o totusi pe micuta noastra in trei seri sa vada elefantii. In doua dintre ele le-am dus in dar mere.
Ce m-a impresionat cel mai mult a fost ca, dupa ce au luat merele, de cele mai multe ori direct din mana noastra, elefantii au inceput sa danseze pentru noi. A fost asa de dragut sa vedem ditamai animalele dansand, leganadu-se de pe un picior pe celalalt intr-un ritm stiut de ele.
M-a impresionat pentru ca la circ animalele danseaza ca sunt nevoite, pentru ca le-o cere dresorul sau pentru diverse recompense. Acum nu au mai dansat pentru ca li s-a cerut ci pentru ca au vrut ei, pentru ca au simtit nevoia de a multumi intr-un fel. Sa mai zica cineva ca animalele nu stiu instinctual ce e aia recunostinta. Macar de-ar fi toti oamenii asa de simtiti ca elefantii acestia.
Pentru noi a fost o experienta placuta, reconfortanta, din care cred ca fetita a avut mai multe de invatat decat dintr-un spectacol de circ.
Păstrez ceva din filozofia salcâmului, înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. (Valeriu Butulescu)
Fiica este imaginea mamei! (proverb grecesc) Iar eu am două...
"Cei născuţi de noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, ci şi dintr-o necesitate naturală." Sf. Ioan Gură de Aur.